Giddens was born and raised in Edmonton, London, and grew up in a lower middle-class family, son of a clerk with London Transport. He was the first member of his family to go to university. He got his first academic degree from Hull University in 1959, and later took a Master's degree from the London School of Economics, followed by a PhD from King's College, Cambridge in 1974. In 1961 he started working at the University of Leicester where he taught social psychology. At Leicester, which was considered to be one of the seedbeds of British sociology, he met Norbert Elias and began to work out his own theoretical position. In 1969 he was appointed to a position at the University of Cambridge, where he later helped create the Social and Political Sciences Committee (SPS - now PPSIS), a sub-unit of the Faculty of Economics.

Giddens worked for many years at Cambridge as a fellow of King's College and was eventually promoted to a full professorship in 1987. He is cofounder of Polity Press (1985). From 1997 to 2003 he was director of the London School of Economics and a member of the Advisory Council of the Institute for Public Policy Research. He was also an adviser to former British Prime Minister Tony Blair; it was Giddens whose "third way" political approach has been Tony Blair's (and Bill Clinton's) guiding political idea. He has been a vocal participant in British political debates, supporting the center-left Labour Party with media appearances and articles (many of which are published in New Statesman). Giddens is a regular contributor to the research and activities of progressive think-tank Policy Network. He was given a life peerage in June 2004, as Baron Giddens, of Southgate in the London Borough of Enfield and sits in the House of Lords for Labour.

Digg  Sphinn  del.icio.us  Facebook  Mixx  Google  BlinkList  Furl  Live  Ma.gnolia  Netvouz  NewsVine  Pownce  Propeller  Reddit  Simpy  Slashdot  Spurl  StumbleUpon  TailRank  Technorati  TwitThis  YahooMyWeb
 
 
 

COMUNICAREA NONVERBALĂ

Cuprins


CAPITOLUL 1
Comunicarea nonverbală:
istoric, structura, forme,funcţii si disfuncţii / 13

Precizări conceptuale / 13
Studiul comunicării nonverbale: scurt istoric / 19
În căutarea unei definiţii psihosociologice / 23
Apariţia limbajului verbal / 27
Comunicare verbală/comunicare nonverbală / 30
Structura comunicării nonverbale / 35
Funcţiile si disfuncţiile comunicării nonverbale / 38
CAPITOLUL 2
Semne, semnale, coduri si canale în comunicarea nonverbală / 41

Kinezica sau studiul mişcărilor corpului / 41
Proxemica sau percepţia si utilizarea spaţiului / 43
Teritoriui si spaţiul personal / 51
Artefactele / 52
Expresiile faciale / 58
Oculezica sau contactui vizual / 65
Haptica sau contactui cutanat (atingerile cutanate) / 70
Vocalica sau paralimbajul / 80
Olfactica: semnalele olfactive / 86
Cronemica: percepţia si semnificaţia utilizării timpului / 91



Capitolul 1
Comunicarea nonverbală:
istoric, structurã, forme,funcţii şi disfuncţii


Pentru a avea „idei clare şi distincte", conform dictonului cartezian, trebuie să ne precizăm de la începutul discuţiei termenii. Este ceea ce vom face în acest capitol. Vom propune apoi o definiţe a comunicării nonverbale din perspectivã psihosociologică şi vom atrage atenţia asupra unor probleme ştiinţifice controversate, precum apariţia limbajului, evoluţia societãţii umane, relaţia dintre comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală. Vom analiza mai aprofundat structura, funcţiile şi disfuncţiile comunicării nonverbale.
Precizări conceptuale
Cuvintele nu sunt de-ajuns. În sprijinul lor vin gesturile, postura, mimica ş.a.m.d. De ce? Răspunsul vizează funcţiile comunicării nonverbale. Care este structura comunicării nonverbale?. Cu alte cuvinte, ce semne, coduri şi canale de comunicare folosim. Dar mai întâi să precizăm înţelesul termenilor fundamentali ai comunicării nonverbale cu care vom opera în continuare, urmând îndeaproape excelenta lucrare Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă a lui Denis McQuail şi Sven Windahl (1982/2001, 11-13).
Prin „comunicare" vom înţelege orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor. Dacă etimologia conceptului de „comunicare" este clar: communico, are, avi, atum semnifică, în limba latină, acţiunea de a face ceva comun, de a împărţi cu cineva, de a împărtăşi (vezi Gh. Guţu, 1993, 89), nu acelaşi lucru se poate spune despre înţelesul termenului în literatura de specialitate. În urma cu peste treizeci de ani, Franck E.X. Dance (1970) enumera nu mai puţin de cinsprezece sensuri ce pot fi asociate termenului de comunicare:
1) schimb verbal de gânduri sau idei; 2) proces prin care noi fi înţelegem pe alţii şi, alternativ, ne strãduim sa fim înţeleşi de ei; 3) interacţiune (chiar la nivel biologic); 4) proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acţiona efectiv şi de a apãra sau întãri eul; 5) proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.); 6) transfer, schimb, transmitere sau împãrtãşire; 7) proces care uneşte pãrţile discontinue ale lumii vii; 8) proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora; 9) totalitatea mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri); 10) proces de îndreptare a atenţiei cãtre o altã persoanã în scopul reproducerii ideilor; 11) rãspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul; 12) transmitere a informaţiei (care constã din stimuli constanţi) de la o sursã la un receptor; 13) proces prin care o sursã transmite un mesaj cãtre un receptor cu intenţia de a-i influenţa comportamentele ulterioare; 14. proces de tranziţie de la o situaţie structuratã în general la o altã situaţie, aflatã într-o formã perfectã; 15. mecanism prin care se exercitã puterea ( apud Gh. Fârte, 2004, 16).
Comunicarea poate fi „verbalã", când informaţia este transmisã prin limbajul articulat (oral cu sens), sau nonverbalã", când nu folosim acest limbaj. Termenul de „comunicare nonverbală" are o sfera mai largã decât cel de „comportament nonverbal", care desemneazã modificarea intenţionatã sau neintenţionatã a poziţiei corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere spaţiale sau schimbarea poziţiei componentelor corporale ale acestuia (cap, trunchi, membre etc.) în raport cu un sistem de axe rectangulare, în afara acţiunii directe a altor persoane prin producerea sau limitarea forţatã a mişcãrilor corporale sau prin deplasarea în spaţiu a respectivelor persoane fără acordul acestora.
Ca şi comunicarea verbalã, comunicarea nonverbalã poate fi modelatã în termenii de emiţător, receptor, mesaj, canal de comunicare,efect, feedback şi context al actelor de comunicare. Emiţãtorul" este sursa mesajelor; „receptorul" este destinatarul. „Mesajul" are o semnificaţie care este „codificatã" (tradusã într-un cod, într-un sistem de semne, adecvat canalului de comunicare şi receptorului) de cãtre emiţãtor şi „decodificatã" (re-tradusã) de cãtre receptor.
Decodificarea mesajelor comunicării nonverbale trebuie sã aibă în vedere contextul cultural, informaţiile culturale asociate unui act de comunicare. Unele culturi sunt înalt contextuale (se acordã o importanţã deosebitã contextului în stabilirea sensului unei comunicãri), altele sunt slab contextuale. În culturile înalt contextuale, durata discuţiilor de prezentare a unei firme, de exemplu, este mai mare decât în culturile slab contextuale. Când se stabilesc întâlniri de afaceri, trebuie sa se aibã în vedere acest element al cronemicii, al comunicării nonverbale prin intermediul perceperii şi utilizãrii timpului (a se vedea subcapitolul rezervat cronemicii). Sunt înalt contextuale culturile chinezã, coreeanã, japonezã şi slab contextuale culturile nord-americanã, din Australia si din Europa de Nord - dupã cum s-a constatat în unele cercetãri (R.E. Dulek, J.S. Fielder si J.S. Hill, 1991). În culturile slab contextuale un gest ramâne un gest, semnificaţia lui este luatã în considerare farã a fi ajustatã dupa împrejurãri. Acest lucru se va vedea foarte clar când vom discuta despre tabuul atingerilor (contactul cutanat). Apreciem ca în ceea ce ne priveşte, ca români, aparţinem unei culturi mediu contextuale, ca şi grecii, spaniolii sau italienii. Totuşi, sã luãm aminte la semnalele nonverbale, sã fim atenţi cum le decodificam şi, totodatã, sã ne controlãm şi mai bine gesturile, postura, expresiile faciale etc., dacã dorim sã dobândim o competenţã de comunicare nonverbală.
Problema abilitãţii de decodificare a mesajelor nonverbale a concentrat atenţia multor cercetãtori. S-au înregistrat diferenţe în funcţie de variabilele gen (gender) şi vârstã. C. Lancelot si S. Nowicki (1997) au descoperit cã o datã cu creşterea în vârstã se obţin rezultate mai bune în decodificarea mesajelor transmise de posturã şi gesturi, dar vârsta receptorului nu înfluenţeazã performanţa în decodificarea expresiilor faciale. Cercetãrile conduse de Judith A. Hall (1984) au relevat cã femeile decodificã mai exact mesajele nonverbale, indiferent de vârstã şi sexul emiţătorului. Până acum nu s-au formulat însã explicaţii teoretice privind apariţia acestor diferenţe. Au fost avansate doar ipoteze privind influenţa culturii si socializãrii: femeile, avâd un status social mai scãzut comparativ cu bãrbaţii, sunt încurajate încã din copilãrie sã dea atenţie mesajelor nonverbale. De remarcat cã superioritatea femeilor în decodificarea mesajelor nonverbale este specializatã: este evidenţã doar în legaturã cu comunicarea vizualã, nu şi în ceea ce priveşte paralimbajul, domeniu în care bãrbaţii dau dovadã de aptitudini superioare. Problema este interesantã şi aşteaptã sã fie cercetatã, dat fiind faptul cã poziţia femeii în societatea modernã s-a schimbat. S-au mai pãstrat diferenţele privind decodificarea mesajelor?
Într-o comunicare nonverbală, funcţa de codificare este realizatã prin contracţia voluntarã sau involuntarã a muşchilor scheletici şi faciali, schimbarea tonului şi ritmului vorbirii, utilizarea spaţiului şi a timpului, a unor artefacte etc. Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite „canale de comunicare": vizual, auditiv, tactil, olfactiv. În comunicarea nonverbală, unul şi acelaşi mesaj poate fi transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale. „Te iubesc" se spune, în limbajul nonverbal, prin modul de a privi (contact vizual), dar şi prin tremurul vocii (paralimbaj), prin îmbrãţişare si sãrut (atingeri corporale) şi - de ce nu? - prin semnale chimice (comunicare olfactivã). Sigur, importanţa diferitelor canale de comunicare (senzoriale) este mai mare sau mai micã în funcţie de mesaj. Pentru a exprima acordul sau dezacordul este suficient sã mişcãm capul în sus şi în jos sau de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, transmiţând mesajul „Da/Nu" printr-un singur canal, cel vizual. Pentru alte mesaje, cum ar fi „Te iubesc" sau „Te urãsc", sunt folosite canale multiple. Care dintre acestea este cel mai important, transmite cele mai multe informaţii acurate (exacte) rapid decodificabile? Pentru a rãspunde la o astfel de întrebare, trebuie sã avem în vedere constrângerile filogenetice, care au determinat ca speciile, în evoluţia lor, sã-şi formeze canale senzoriale în combinaţii uluitor de diverse. Celebrul etolog Edward O. Wilson (1975/2003, 194) propune, spre reflecţie, un „triunghi al importanţei canalelor senzoriale" la diferitele specii, inclusiv la om (Figura1.1).
Fig. 1.1. Importanţa relativã a canalelor senzoriale în grupuri selectate de organisme. Apropierea grupului de fiecare colţ indicã, dupã unele criterii absolut subiective şi intuitive, utilizarea proportionalã a canalului în repertoriul de semnale al speciei. Canalele tactile şi electrice nu sunt incluse (dupa E.O. Wilson, 1975/2003, 194)

Acustic

Foci
Om
Greieri
Maimuţe
din Lumea Nouã
Ţânţari
Lupi
Pãsãri
Rozãtoare

Maimuţele
Lumii Vechi
Insecte sociale Şopârle arboricole
Microorganisme
Molii Fluturi

Chimic Vizual

Pornind de la „triunghiul lui E.O. Wilson", se poate imagina o „piramidã a importanţei canalelor senzoriale la om", luându-se în considerare patru canale de comunicare (vizual, acustic, tactil, olfactiv), nu trei. Piramida pe care o avem în vedere sugereazã cã de la individ la individ în cadrul speciei Homo sapiens sapiens, în funcţie de context, de mesaj, de modul de socializare şi, nu în ultimul rând, de caracteristicile psihice ale persoanelor, se va acorda în mod subiectiv importanţã mai mare sau mai micã unui canal de comunicare sau altuia, fiind posibile o infinitate de combinaţii între canalele de comunicare senzoriale utilizate în comunicarea nonverbalã. Cu totul general, se poate spune cã, ceteris paribus, cu cât mesajele sunt mai complexe, cu atât mai intens sunt antrenate canalele senzoriale şi combinarea lor este cu atât mai extinsã. Dragostea maternã, un sentiment deosebit de complex, se exprimã prin contactul corporal mama-copil frecvent şi îndelungat (comunicare tactilã), prin comunicarea olfactivã (nou-nãscuţii îşi recunosc mamele încã de la vârsta de douã luni dupã miros), prin canalul vizual (privire, contactul vizual) şi auditiv (tonul vocii, accentuarea cuvintelor, gângurit etc.).
Rãmâne deschisã întrebarea dacã la om comunicarea nonverbalã beneficiazã numai de patru canale (vizual, auditiv, tactil, olfactiv), ştiut fiind cã abilitatea indivizilor umani de a recepta stimuli (semnale) şi de a stabili cu aceştia un raport de sens include - dupa A. Uhtomski -sensibilitatea: 1) tactilã; 2) termicã; 3) vizualã; 4) auditivã; 5) vibratorie; 6) proprioceptivã; 7) ortostaticã şi de echilibru; 8) gustativã; 9) olfactivã; 10) introceptivã; 11) dureroasã (apud P. Popescu-Neveanu, 1978, 650). Dacã restrângem aria sensibilitãţii umane la receptarea stimulilor din lumea înconjuratoare, nu ni se pare hazardat sã ne gândim şi la alte forme de comunicare nonverbalã, de exemplu la „comunicarea termicã", la „comunicarea dolorificã" sau la „comunicarea vibratorie". Decodificam diferit o strângere rece de mânã, comparativ cu o strângere cãlduroasã de mânã; strângerea mâinii tip menghinã genereazã alte reprezentãri decât una tip „peşte mort". În unele cazuri, de exemplu la nevãzãtori, sensibilitatea vibra¬torie este performantã. S-a descoperit recent cã elefanţii comunicã prin emiterea şi receptarea semnalelor vibratorii de la o distanţã de doi-trei kilometri. Cât de sensibili sunt oamenii la stimulii vibratori? Nu cunoastem sã se fi fãcut cercetãri ştiinţifice concludente în aceastã direcţie. La unele specii de animale (de exemplu, la peştii electrici) funcţioneazã eficient canalul de comunicare electric. Edward O. Wilson (1975/2003, 193), pe baza cercetãrilor lui H.W. Lissmann (1958), apreciaza: „Nu ştim dacã electrocomunicarea apare la alte animale decât peştii electrici deoarece fenomenul poate fi relevat numai prin tehnici speciale. Avantajele acestui canal senzorial sunt considerabile. Ca şi sunetul, câmpurile electrice pot fi detectate în întuneric şi se propagã în jurul obstacolelor obişnuite. De asemenea, ele sunt puternic direcţionale şi, în mãsura în care se dovedesc a fi folosite de relativ puţine specii, oferã un mare grad de particularizare". Mutatis mutandis, am putea considera telepatia ca fiind un alt canal de comunicare la om. Ne-am pronunţat cu alt prilej (S. Chelcea si A. Chelcea, 1990, 94-125) despre aşa-numitele „fenomene psi" (parapsihologie); acum formulãm doar întrebarea: comunicarea extrasenzorialã a informaţiilor (gândurilor, emoţiilor etc.) la distanţã se subsumeazã comunicării verbale sau comunicãrii nonverbale? Cercetãrile ştiinţifice viitoare vor lãmuri - nu ne îndoim nici o clipã - şi aceastã enigmã.
Comunicarea nonverbalã se realizeazã cu ajutorul semnelor şi semnalelor. Unii autori nu fac deosebire între cei doi termeni, preferând sã analizeze semnele (J.K. Burgoon, D.B. Buller şi W.G. Woodall, 1989/1996,15-17). Alţi autori, cum ar fi Edward O. Wilson, vorbesc despre semnale, înţelegând prin acest termen „orice comportament ce comunică informaţie de la un individ la altul, indiferent dacã el serveşte şi alte funcţii" (E.O. Wilson, 1975/2003,157). Vera F. Birkenbihl (1979/1999) utilizeazã exclusiv termenul de „semnal" când analizeazã „limbajul corpului". Personal, consider că termenii de „semnal" şi ,,semn" pot fi utilizaţi interşanjabil, deşi s-ar recomanda sã se întrebuinţeze termenul de „semnal" când se are în vedere comportamentul
nonverbal şi termenul de „semn" când ne referim, spre exemplu, la somatotipuri, la artefacte sau la mirosul emanat de propriul nostru corp.
Semnalele sunt de douã feluri: a) discrete (sau digitale); b) gradate (sau analogice). În continuare, vom folosi dihotomia semnale digitale/semnale analogice. Semnalele digitale (de tipul off-or-on) semnificã prezenţa/absenţa, da/nu etc. Semnalele analogice semnifică intensitatea. „Semnalele analogice sunt directe, plastice sau reprezintã o analogie, în timp ce semnalele digitale sunt simbolice, abstracte, adesea «complicate» şi, probabil, specific umane" - este de părere Vera F. Birkenbihl (1979/1999,17), citându-l pe Paul Watzlawick (1974). Stabilirea contactului vizual între interlocutori reprezintă un semnal digital; durata contactului vizual este, însã, un semnal analogic. Atât la oameni, cât şi la animale predomină semnalele gradate sau, în terminologia lui Thomas A. Sebeok (1962), „semnalele analogice". Combinarea semnalelor digitale şi analogice caracterizează comunicarea pe scară animală. Din combinarea lor rezultă aşa-numitele „semnale compozite", care pot avea semnificaţii noi, diferite de cele ale fiecărui semnal separat. Pumnul strâns si braţul ridicat (semnal discret) exprimã revolta. În combinaţie cu zâmbetul (semnal gradat), semnificã bucuria victoriei.
Semnalele pot fi congruente (lat. congruens - care se potriveşte) sau incongruente. Aşadar, semnale care se potrivesc şi semnale care nu se potrivesc. Cu cine sau cu ce sã se potrivescã? Sã se potriveascã unele cu altele, sã transmitã aceeaşi informaţie, sã fie echivalente. Când persoana pe care o întâlneşti iţi spune „Ce bine îmi pare cã te vãd!" şi face în acelaşi timp o ,,mutrã acrã" (buzele lipite, colţurile gurii şi maxilarul inferior în jos, riduri în zona nasului şi a ochilor), ceva este în neregulã: a transmis semnale incongruente. Nu vã grãbiţi sã trageţi concluzia cã vã dispreţuieşte. S-ar fi putut ca, în clipa în care a rostit cuvintele care exprimau bucuria revederii, sã fi cãlcat în ceva urât mirositor! Aşadar, congruenţa/incongruenţa semnalelor se referã, în primul rând, la echivalenţa informaţiilor transmise verbal şi nonverbal. Incongruenţa semnalelor verbale şi nonverbale a generat o problemã de cercetare extrem de importantã, cea a minciunii. Nepotrivirea poate sã aparã şi în cadrul semnalelor nonverbale. Ochii „spun" una, gesturile, alta.
De asemenea, congruenţa/incongruenţa se poate referi la potrivirea semnalelor cu situaţia social-concretã şi cu caracteristicile psiho-socio-demografice ale persoanei. Nu foloseşti parfumuri seducatoare când te duci la o ceremonie funerară; nu porţi fusta mini când ai ajuns la vârsta a treia. Trebuie sã ne punem mereu întrebarea „ce se cade/nu se cade" într-o anumitã situaţie, pentru noi şi pentru alţii. Sã te prezinţi nebãrbierit, cu o camaşa ponositã, în blugi la un interviu de selecţie pentru funcţionari bancari - nici nu se poate o alegere mai bunã pentru a eşua! Sã-ţi pui o bluzã îndrazneţ decoltatã şi o fustã de care sã tragi mereu ca sã-ţi acopere ce nu mai poate fi acoperit, sa te machiezi ca pentru o seratã când te duci dimineaţa la examenul de definitivat în învaţãmânt este pãcat. Faci drumul degeaba. Când percepem astfel de semnale incongruente, aflãm pur şi simplu cã sunt incongruente, dar nu ştim de ce - preciza cu deplin temei Vera F. Birkenbihl (1979/1999,129). Sa recapitulãm. Congruenţa/incongruenţa se referã la potrivirea/nepotrivirea dintre: a) semnalele verbale şi nonverbale; b) semnalele nonverbale transmise prin diferitele canale de comunicare; c) semnalele nonverbale şi situaţia socialã concretã; d) semnalele nonverbale şi caracteristicile psiho-socio-demografice ale persoanei. Semnalele incongruente sunt, adesea, generate de persoane nesigure de adevãrul mesajelor verbale transmise sau care vor în mod deliberat sã ascundã adevãrul. „Incongruenţa nu are putere de convingere!" (V.F. Birkenbihl, 1979/1999,26). Acest lucru ar trebui sã-l ştie politicienii, vânzãtorii, managerii, profesorii - în general, toţi profesioniştii persuasiunii.
La animalele nevertebrate şi la vertebratele inferioare (de exemplu, la peşti), pentru fiecare semnal existã un singur rãspuns. Comunicarea este, deci, stereotipã. Întreaga populaţie a aceleiaşi specii reacţioneazã la un semnal aproximativ în acelaşi mod. „Sãrãcia generalã a diversitãţii semnalului în comunicarea dintre animale contrasteazã puternic cu productivitatea aparent nesfârşitã a limbajului uman" (E.O. Wilson, 1975/2003,158). Comparativ cu semnalele din comunicarea nonverbală umanã, numãrul semnalelor folosite de speciile animale este foarte redus. Se apreciazã cã numărul maxim de semnale de care au nevoie animalele pentru a se adapta la mediu variazã între 10 (la peşti) şi 37 (la maimuţa rhesus, una dintre primatele cele mai apropiate de om din punctul de vedere al complexitãţii organizãrii sociale. Totuşi, „semnalele paralingvistice ale fiecãrei culturi umane, printre care gesturile cu mâna şi ridicarea sprâncenelor, sunt, în mare, comparabile numeric cu manifestãrile animalelor; în medie, o persoanã foloseşte 150-200 de gesturi nonverbale «tipice» în timp ce comunicã" (Martin H. Moynihan, 1970, citat de E.O. Wilson, 1975/2003, 157).
În analiza comunicãrii nonverbale se face distincţie între semnale şi „metasemnale", adicã semnale despre alte semnale, care schimbã semnificaţia lor. Zâmbetul sau privirea pot fi metasemnale în comunicarea hapticã, prin contactul cutanat. Atingerea cu mâna a braţului celuilalt semnalizeazã simpatia sau antipatia în funcţie de dublarea acestui gest de zâmbet sau de coborârea sprâncenelor, de privirea încordatã şi împingerea înainte a capului. De asemenea, „semnalele supranormale" (exagerate) sunt analizate deosebit de „semnalele normale" (obişnuite).
Ajunşi în acest punct al discuţiei, ar trebui sa precizãm cã vom inţelege prin termenul de „cod" un sistem de semne, semnale şi reguli de folosire a lor împãrtãşit de membrii unei culturi sau subculturi. Orice cod are urmãtoarele caracteristici: a) depinde de un acord prealabil între cei care îl folosesc şi care împãrtãşesc acelaşi fundament cultural; b) îndeplineşte o funcţie comunicativã sau de identificare socialã; c) este transmisibil prin mijloace de comunicare sau canale care îi sunt aplicabile (J. Fiske, 1990/2003, 90).
Cu referire la comunicarea nonverbalã, R.P. Harrison (1974) - citat de Judee K. Burgoon, David B. Buller si W Gill Woodall (1989/1996, 18) - a identificat patru tipuri de coduri: i) coduri de execuţie (mişcările corporale, expresiile faciale, privirea, atingerile si paralimbajul); 2) coduri spaţio-temporale (utilizarea spaţiului şi a timpului); 3) coduri artefactuale (utilizarea materialelor şi a obiectelor - de la îmbrãcãrninte la arhitecturã); 4) coduri mediatoare (efectele speciale produse de interpunerea media între emiţãtor şi receptor - de exemplu, unghiul de filmare).
În ceea ce ne priveşte, vom clasifica modurile de comunicare dupã canalul de transmitere a informaţiilor: 1) vizual (somatotipurile, prezenţa fizicã, expresia facialã, postura, gesturile, distanţa, spaţiul, artefactele); 2) auditiv (vocalica sau paralimbajul); 3) tactil (contactul cutanat, atingerile); 4) olfactiv (mirosul). Suntem conştienţi cã şi aceastã clasificare are un grad de artificialitate, ca şi celelalte clasificãri propuse până în prezent (clasificãrile bazate pe mesaj sau pe scop). Desi Iimitativã, ea ne permite totuşi sã grupãm datele de cercetare într-o manierã convenabilã.


Studiul comunicării nonverbale: scurt istoric
Ca şi în cazul psihosociologiei (S. Chelcea, 2002), preocupãrile de cunoaştere a modului cum comunicãm fãrã a ne sluji de cuvinte au o îndelungatã preistorie şi o foarte scurtã istorie.
Preistoria domeniului de studiu al comunicãrii nonverbale acoperã perioada din Antichitate până spre sfârşitul secolului al XlX-lea. „În tradiţia vesticã, în cele mai vechi încercãri de abordare sistematicã a acţiunilor expresive, atât în scrierile din Grecia şi, mai târziu, din Roma, gesturilor li s-au acordat, într-un fel sau altul, o mare importanţã" (A. Kendon si C. Miiller, 2001,1). Sã ne gândim cã primul profesor de retoricã public din Roma, Marcus Fabius Quintilianus (c. 35-96 e.n.), a consacrat unul dintre cele douasprezece volume ale compendiului Institutio oratoria (Formarea vorbitorului în public) pronunţiei (vocii şi gesturilor). Acest volum (al XI-lea), singurul care s-a pãstrat până în zilele noastre, „ne oferã informaţii detaliate despre limbajul trupului folosit de orator în concepţia romanilor" (F. Graf, 1991/2000, 42). Ne vom referi la lecţiile de oratorie ale lui Marcus Fabius Quintilianus privind postura şi gesturile care potenţeazã discursul când vom discuta despre comunicarea nonverbală în politicã (capitolul 5).
În primele decenii ale secolul al XVII-lea se înregistreazã o renaştere a interesului pentru studiul gesturilor - apreciaza Adam Kendon si Cornelia Müller în editorialul primului numãr al revistei Gesture (2001). La Veneţia, Giovanni Bonifacio publica în 1616 lucrarea Arte de' Cenni. La Londra, John Bulwer publica Chironomia (1644). În secolele urmãtoare, scrierile despre posibilitãţile cunoaşterii oamenilor dupã constituţia lor corporalã, dupa configuraţia feţei şi a craniului, ca şi dupã expresiile faciale - aşa cum se va vedea - se înmulţesc.
În cadrul istoriei ştiinţei despre comunicarea nonverbală se poate vorbi despre precursori până la jumãtatea secolului XX (Ch. Darwin, D. Efron, E. Kretschmer, W.H. Sheldon), despre fondatori, între anii 1950 si 1980 (R.L. Birdwhistell, J.R. Davitz, P. Ekman, L.K. Frank, E.T. Hall, R. Rosenthal), iar despre cercetãtorii de azi ai domeniului, în ultimele douã, trei decenii (R. Akert, M. Argyle, J.K. Burgoon, D.B. Buller, J. Corraze, M.L. Knapp, J. Streeck, W.G. Woodall şi mulţi alţii). Încercarea noastrã de a identifica etapele de dezvoltare a câmpului de cercetare a comunicării nonverbale are, inevitabil, o anumitã notã de artificialitate: etapele nu au graniţe temporale rigide, se întrepãtrund, iar unii clasici ai domeniului sunt contemporanii nostri. Credem totuşi cã identificarea etapelor şi a temelor centrale ale fiecãrei etape ne ajutã sã înţelegem caracterul cumulativ al cunoaşterii ştiinţifice, în general, şi al studierii acestui tip de comunicare, în special.
Precursorii. Se acceptã cvasiunanim cã lucrarea lui Charles R. Darwin Expression of Emotions in Man and Animals (1872) constituie primul reper în istoria propriu-zisã a cercetãrii proceselor comunicării nonverbale. În timp, influenţa lucrãrii lui Darwin (1809-1892) a fost copleştoare. Unii specialişti apreciazã chiar cã anul 1872 marcheazã apariţia psihologiei sociale (de exemplu, R.M. Farr, 1996). Chiar dacã asupra acestui lucru pãrerile sunt împãrţite, rãmâne în afara oricãrei discuţii faptul cã Charles Darwin, analizând expresia emoţiilor la om şi la animale, a fundamentat un nou domeniu de studiu: comunicarea nonverbală (deşi nu a folosit termenul ca atare).
Datã fiind importanţa ştiinţificã şi filosoficã a lucrãrii Expression of Emotions in Man and Animals, vom încerca sã relevãm elementele care o recomandã ca fiind prima abordare riguros ştiinţificã a comunicãrii nonverbale, acceptându-se cvasiunanim cã principala funcţie a comunicării nonverbale o constituie exprimarea emoţiilor.
În primul rând, în lucrarea citatã, fondatorul teoriei despre evoluţia plantelor şi animalelor prin selecţie naturalã aratã cã oamenii, indiferent de cultura cãreia îi aparţin, au în comun aceleaşi elemente de exprimare nonverbală a emoţiilor. Iniţal, Expresia emoţiilor la om si animale a fost gânditã ca un capitol al Iucrarii Descendenţa omului si selecţia sexualã (1871). Va trebui deci sã privim cele doua lucrãri ca formând un tot organic - aşa cum atragea atenţia acad. Vasile D. Mârza (1967), cel care a prefaţat traducerea in limba românã a Iucrãrii de care ne ocupãm. În cele douã volume, Charles Darwin expune o serie de dovezi irefutabile privind filiaţia omului cu animalele inferioare lui, ceea ce conduce la ideea unitãţii raselor umane. Din acest punct de vedere, asa cum scria Friedrich von Schiller în Imnul bucuriei (1785), adoptat ca imn al Europei, „Toţi pe lume fraţi noi suntem". Charles Darwin aduce numeroase dovezi in sprijinul ipotezei cã stãrile emoţionale sunt exprimate la fel la toate popoarele, în toate culturile lumii. Altfel spus, exprimarea emoţiilor este înnãscutã sau instinctivã. Dacã lucrurile nu ar sta aşa, „expresiile sau gesturile convenşionale, dobândite de individ în perioada timpurie a vieţii, s-ar fi deosebit probabil la diferitele rase, întocmai ca şi limbile pe care le vorbesc" (Ch. Darwin, 1872/1967,13). Faptul ca „aceeaşi stare psihicã este exprimatã în toata lumea cu o uniformitate remarcabilã [constituie] o dovadã a strânsei asemãnãri a structurii corporale şi a dispoziţiei mintale a tuturor raselor omeneşti" (idem, 14).
În al doilea rând, Charles Darwin demonstreazã cã exprimarea emoţiilor antreneazã numeroase semne, astfel ca inferenţa de la ceea ce este direct observabil la ceea ce este subiacent (stãrile psihice) trebuie sã ia în considerare simptomul, nu semnul izolat. Buna dispoziţie, râsul şi surâsul, de exemplu, se exprimã prin obrajii si buza superioarã mult ridicate, prin creţurile transversale fine de pe pielea punţii nasului, prin dezvelirea dinţilor anteriori ai maxilarului superior, prin formarea unei cute nazo-labiale foarte pronunţate (care uneşte aripa fiecãrei nãri cu colţul gurii), prin ochii vii si strãlucitori si prin retragerea colţurilor gurii şi a buzei superioare, cu ridicãrile astfel produse (Ch. Darwin, 1872/1967, 115-116). Pe baza unor astfel de observaţii am formulat cea de-a doua axiomã a comunicării nonverbale. În cãrţile de popularizare, din pãcate, se acrediteazã ideea cã se poate deduce starea psihicã a persoanelor dupã diferite semne izolate. Sunt propuse chiar dicţionare pentru stabilirea semnificaţiei psihice a expresiilor faciale:, ridicarea unei singure sprâncene = curiozitate, surprizã sau dezaprobare; ridicarea sprâncenelor = surpriza sau dezaprobare; coborârea sprâncenelor indica mânie sau dezaprobare" (Body Language, 1996/1999, 109). Charles Darwin, când vorbeşte despre mâhnire, analizeazã schimbarea poziţiei sprâncenelor în corelaţie cu alte semne: „faţa devine palidã, muşchii se relaxeazã, ochii coboarã, capul atârnã pe pieptul contractat, buzele, obrajii şi maxilarul inferior se lasã toate în jos prin propria lor greutate. Toate trãsãturile feţei sunt alungite; se zice cã unei persoane care aude veşti proaste i se lungeşte faţa" (Ch. Darwin, 1872/1965, 99). În limbajul colocvial al tinerilor, în România, se spune: „I-a cãzut falca". În capitolul al Vll-lea al Iucrãrii Expresia emoţiilor la om şi animale poziţia oblicã a sprâncenelor este explicatã pe şase pagini (in folio), luându-se în considerare „ridicarea extremitãţilor interioare ale sprâncenelor şi lãsarea în jos a colţurilor gurii. Despre expresiile faciale vom vorbi într-o altã secţiune a cãrtii noastre, acum dorim numai sã relevãm contribuţia lui Charles Darwin la fundamentarea unor axiome ale comunicării nonverbale.
Abordarea interdisciplinarã în studiul comunicării nonverbale reprezintã, de asemenea, o contribuţie esenţialã a lui Charles Darwin. În Expresia emoţiilor la om şi animale întâlnim consideraţii de natura biologicã, de anatomie şi fiziologie, de antropologie socialã, de psihologie şi sociologie, de istoria artelor şi beletristicã. Sunt sintetizate observaţiile medicilor, psihologilor, sociologilor şi informaţiile primite de la misionari sau protectori ai bãştinaşilor. Este citat de mai multe ori William Shakespeare (Henric al VIII-lea, Neguţătorul din Veneţia, Henric al V-lea, Hamlet, Romeo şi Julieta). Când descrie bucuria extremă, face trimitere la Odiseea lui Homer, şi anume la întoarcerea lui Ulise:
Telemac,
Ridicându-se, plângând, tatăl şi-l îmbrãţişã,
Tot amaru-ngrămădit de ei doi se revãrsã.
De milã demni, boceau şi-n griji amare
Au tot plâns cât ziua a fost de mare,
Şi numai după lungã cãutare
Telemac vorba-şi gãsi (Odiseea, XVI, 27)
The last, but not the least, prin Expresia emoţiilor la om şi animale, Charles Darwin aduce însemnate contribuţii la metodologia cercetãrii comportamentului nonverbal şi, implicit, a comunicării nonverbale. S-a fãcut apel la metoda comparativã. Pentru prima datã s-a utilizat fotografia în studiul comportamentului uman. Informaţiile au fost culese cu ajutorul chestionarului si al observaţiei directe şi indirecte. Chestionarul utilizat, pus în circulaţie în 1868, nu este reprodus, dar pe baza celor 16 întrebari adãugate în manuscris ne putem da seama cum era alcãtuit (Anexa A). La chestionarul din 1886 s-au primit 36 de rãspunsuri de la diferiţi observatori: misionari din Africa şi Australia, Noua Zeelandã, Borneo, Arhipelagul Malaezian, India, ca şi de la diferiţi specialişti din Statele Unite ale Americii sau Germania, la care s-au adãugat observaţii din Marea Britanie ale autorului. S-a procedat la o prelucrare calitativã a datelor, Charles Darwin fiind, prin aceasta, un mare precursor al cercetãrii calitative în general.
Cititorul atent al lucrãrii Expresia emoţiilor la om şi animale nu poate sã nu remarce grija cu care autorul a menţionat numele celor care i-au oferit informaţii, declârandu-se profund îndatorat pentru aceasta. Personal, am fost impresionat de delicateţea cu care Charles Darwin scuza „erorile anatomice" ale sculptorilor greci din Antichitate care au reprezentat „muşchii mâhnirii": „ei au dus cutele transversale de-a lungul întregii frunţi, comiţând astfel o gravã eroare anatomicã [a se vedea statuile lui Laocoon si Arrotino, cum a remarcat dr. Duchenne]. Este totuşi mai probabil ca aceşti observatori uimitor de exacţi sã fi sacrificat intenţionat adevãrul pentru frumuseţe, decât sã fi comis o eroare" (Ch. Darwin, op. cit., 103).
Istoricul preocupãrilor de cunoaştere a comunicării nonverbale trebuie sã ia în considerare şi lucrãrile lui Ernest Kretschmer (Physique and Character, 1925) sau William Sheldon (Varieties of Human Physique, 1940) din domeniul somatotipologiei, ca şi studiul lui David Efron (Gesture and Environment, 1941), care relevã importanta culturii în comunicarea nonverbală. Despre semnificaţia acestor contribuţii la conturarea ariei de studiu a comunicării nonverbale vom discuta în capitolele 3 si 4.
Fondatorii. Primele studii care au în titlu sintagma „comunicare nonverbalã" au apãrut la jumãtatea secolului trectut. Se pare cã Jurgen Ruesch (psihiatru) şi Weldon Kees (fotograf) au fost cei dintâi care au inclus termenul de „comunicare nonverbalã" în titlul unei cãrţi (Nonverbal Comunication: Notes on the Visual Perception of Human Relations, 1956). Cei doi autori au arãtat cã în comunicarea umanã sunt implicate şapte sisteme diferite: 1) prezenţa fizicã şi imbrãcãmintea; 2) gesturile sau mişcările voluntare; 3) acţiunile întâmplãtoare; 4) urmele acţiunilor; 5) sunetele vocale; 6) cuvintele rostite; 7) cuvintele scrise (apud M.L. Knapp, 1990, 51). Ni se pare demn de remarcat faptul cã în concepţia celor doi autori cinci din cele şapte sisteme implicate în comunicarea umanã sunt de naturã nonverbalã. De asemenea, comparând aria decupatã de cãtre Jurgen Ruesch si Weldon Kees pentru comunicarea nonverbalã cu diferitele clasificãri propuse pentru acest tip de comunicare, putem sã ne dãm seama de modul cum a evoluat cunoaşterea comunicării. Este de reţinut ca abia în urmã cu patru decenii s-au publicat primele lucrari consacrate studiului sistematic al acestei forme de comunicare.
Dintre lucrãrile de pionierat ale domeniului sunt de menţionat, în primul rând, cele semnate de antropologul american Roy L. Birdwhistell (Introduction to Kinesics, 1952; Kinesics and Context: Essays in Body Motivation Communication, 1970), Edward T. Hall (Silent Language, 1959; Beyond Culture, 1977), L.K. Frank (Tactile Communication, 1957). În anii '60 ai secolului trecut s-a înregistrat ceea ce Mark L. Knapp si Judith A. Hall (2002, 20) numesc o „explozie nuclearã" în aria de cercetare a comunicării nonverbale. J.R. Davitz publica rezultatele investigaţiilor privind expresia vocalã a emoţiilor în The Communication of Emotional Meaning (1964), Robert Rosenthal face cunoscute descoperirile sale privind influenţa subtilã a experimentatorului asupra subiecţilor de experiment (Experimenter Effects in Behavioral Research, 1966) şi modul în care profesorii influenţeazã rezultatele şcolare ale elevilor prin comportamentul lor nonverbal (Pygmalion in the Classroom, 1968). „Probabil cã articolul lui Paul Ekman si Wallace V. Friesen despre originile, utilizarea şi codificarea comportamentului nonverbal [„The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins, usage, and coding", 1969 - n.n.] este lucrarea teoreticã clasicã a anilor 1960" - considerã Mark L. Knapp şi Judith A. Hall (2002,21), de la care am preluat aceste date de istorie a studierii comunicării nonver¬bale. Conform autorilor anterior citaţi, anii '70 aduc lucrãri de sintezã (M. Argyle, 1975; R.L. Birdwhistell, 1970; P. Ekman, 1972; E.H. Hess, 1975; A. Mehrabian, 1972; M.F.A. Montagu, 1971; A.E. Scheflen, 1972). Sunt de menţionat şi studiile din domeniul proxemicii (R. Sommer, 1970), oculezicii (M. Argyle si M. Cook, 1976; R. Exline, 1971), vocalicii (F. Goldman-Eisler, 1968), atracţiei fizice (E. Berscheid şi E.H. Walster, 1974).
În 1970, jurnalistul şi scriitorul american Julius Fast publicã o lucrare de sintezã a cercetãrilor din domeniu. Lucrarea sa, Body Language, devenitã best-seller, favorizeazã cunoaşterea de cãtre publicul american larg a problematicii comunicării nonverbale. În scurt timp, în şcolile elementare, colegiile şi universitãţile din Statele Unite ale Americii încep sã se predea cursuri de comunicare nonverbalã. În 1976 apare prima revistã de specialitate, Journal of Environ¬mental Psychology and Nonverbal Behavior, transformatã apoi in Journal of Nonverbal Behavior, care îşi
continuã apariţia şi azi.

Perioada contemporană. În fine, dupã 1980 şi până azi au apãrut numeroase lucrãri teoretice şi de cercetare empiricã (D. Archer, R. Akert si M. Constanzo, 1993; M.L. Knapp, 1984; M.L. Patterson, 1983,1984; J. Streeck şi M.L. Knapp, 1992). Cercetarea comunicării nonverbale a trecut de la studierea situaţiilor noninteractive la studierea interacţiunilor, de la studierea unei persoane la studierea persoanelor care interacţioneazã, de la studierea unui comportament izolat la studierea concomitentã a mai multor comportamente, de la mãsurarea frecvenţei şi duratei comportamentelor nonverbale la studierea proceselor psihice subiacente acestor comportamente, de la studierea prin încercarea de a controla factorii de context pentru a nu influenţa comunicarea nonverbală la studierea efectelor produse de acţiunea acestor factori, de la studierea doar a interacţiunii face-to-face la studierea rolului mesajelor nonverbale în comunicarea mediatã de noile tehnologii, de la studierea fie a culturii, fie a factorilor biologici în determinarea comportamentului nonverbal la studierea influenţei conjugate a acestor determinanţi (M.L. Knapp şi J.A. Hall, 2002, 22).
Caracterizând perioada contemporanã, Mark L. Knapp (1990,53-54) distinge câteva ten¬dinţe ale studiilor privind comunicarea nonverbalã: a) renunţarea la studiul separat al mişcãrilor diferitelor pãrţi ale corpului (membrele superioare, faţã, ochii etc.) şi centrarea pe cercetarea contribuţiei acestor mişcări combinate la transmiterea anumitor mesaje; b) schimbarea strategiei de cercetare, în sensul creşterii ponderii studiilor bazate pe observaţia comunicării nonver¬bale în condiţile „naturale", nu în condiţiile „artificiale" ale laboratorului experimental; c) urmãrirea modului în care unele semnale interacţioneazã cu alte semnale. Pentru cã aşa cum – s-a vãzut – domeniul de cercetare a comunicãrii nonverbale este relativ nou şi pentru cã a fost abordat din perspective mai multor discipline ( etologie, semioticã, psihologie, sociologie, lingvisticã, ştiinţele comunicãrii
etc.), este firesc sã fie populat cu observaţii disparate, cu cercetãri ad-hoc, în care variabilele şi modelele sunt mai degrabã eclectice decât subordinate unor teorii sau paradigme consistente.


În cãutarea unei definiţii psihosociologice

Întrebarea ,,Ce este comunicarea nonverbalã? nu este gratutită, chiar dacă unora li s-ar părea naivă. În fond, toată lumea îşi dă seama că ,,nonverbal” înseamnã ,,fără cuvinte”. Dar modul cum rostim anumite cuvinte face parte din comunicarea nonverbalã. Nu orice mesaj ,,fără sonor” intră în sfera comunicării nonverbale şi nu orice comunicare vocalã este comunicare verbalã. Unii cercetãtori ( de exemplu, M.L. Knapp şi J.A. Hall, 2002) apreciazã cã American Sign Language nu reprezintă comunicare nonverbală, deşi surdo-muţii, când îşi transmit unii altora gândurile şi emoţiile, nu se slujesc de cuvinte. Pe de altă parte, ne dăm seama după cum râd oamenii dacă sunt bucuroşi sau nu, dacă sunt sinceri. În acest caz, comunicarea este vocalã, dar nu şi verbalã.
În literatura de specialitate sunt menţionate nu o singurã definiţie a comunicării nonverbale, ci mai multe – şi toate ( sau aproape toate) sunt acceptabile. Depinde din ce perspective este abordat procesul de transmitere a semnalelor nonlingvistice. Noi căutăm o definiţie satisfãcã-tore din punctual de vedere al psihosociologiei. Să alegem dintre cele care s-au propus deja sau sã formulãm o definiţie proprie, în acord cu perspective pe care am adoptat-o?
Probabil cã Thomas A. Sebeok (1977) avea dreptate când remarca faptul că termenul de comunicare nonverbalã este ,,unul dintre conceptele semiotice cele mai prost definite” ( apud J. Corraze, 1980/ 2000, 15). Determinativul ,,nonverbal” este într-adevăr neclar: pe de o parte, comunicarea nonverbalã se referã şi la aspectele sonore ale comunicãrii verbale (de exemplu, intensitatea vocii, pauzele etc.), pe de altã parte, comunicarea verbalã nu are totdeauna calitãţi lingvistice propriu-zise ( de exemplu, folosirea onomatopeelor) Di aceastã cauzã, expresia ,,limbajul silenţios” nu este decât o metaforã şi nu un termen echivalent pentru ,,comunicarea nonverbalã”. Sã începem deci periplul conceptual. Mai întâi, se cuvine sã facem precizarea cã termenul de comunicare nonverbală a fost utilizat pentru prima datã într-o lucrare ştiinţificã în 1956 de cãtre Jurgen Ruesch şi Weldon Kees (apud E. Barnouw, 1989, 209).
În The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology, Miles L. Patterson (1995, 405) ia în considerare douã accepţiuni ale termenului de comunicare nonverbală: „În general, se referã la transmiterea de informaţii şi la influenţarea prin reacţiile fizice şi comportamentale ale indivizilor". În afara sensului larg al termenului, profesorul de la University of Missouri, St. Louis, aduce in discuţie şi faptul cã „unele definiţii, totuşi, restrâng «comportamentul comunicativ» doar la reacţiile intenţionale sau orientate spre un scop şi/sau la reacţiile care posedã un inteles cvasiuniversal" (ibidem). Definţia propusã de Miles L. Patterson este, din punctul nostru de vedere, aproape safisfãcãtoare. Nu se precizeazã însã dacã transmiterea de informaţii şi influenţarea se realizeazã într-un cadru social şi cultural concret, ceea ce îi conferã identitate psihosociologiei ca ştiinţã a interacţinii umane în societate (vezi S. Chelcea şi P. Iluţ, 2003).
Jacques Corraze (1980/2000,15), în lucrarea de succes Les communications nonverbales, aflatã la a şasea ediţie, afirmã: „Prin comunicare nonverbală se înţelege ansamblul de mijloace de comunicare existente între fiinţele vii, care nu utilizeazã limbajul uman sau derivatele nesonore ale acestuia (scrisul, limbajul surdo-muţilor etc.). Se procedeazã prin excludere şi prin includere în acelaşi timp. Nu este reţinutã comunicarea om—maşinã, dar în sfera conceptului de «comunicare nonverbalã» este cuprinsã şi comunicarea dintre animale". În fond, Jacques Corraze este etolog, interesat de evoluţia formelor de comunicare pe scarã animalã şi la om. „Termenul de comunicare nonverbală se aplicã la gesturi, posturã, orientarea corpului, particuaritãţile somatice - naturale sau artiliciale -, chiar la organizarea obiectelor şi la raporturile de distantã dintre indivizi, prin care se emite o informaţie" (J. Corraze, 1980/2000, 16). Din enumerare lipsesc unele forme de comunicare nonverbalã, dupa pãrerea noastrã, deloc de neglijat: de exemplu, semnalele transmise prin olfacţie. În International Encyclopedia of Communication, Adam Kendon (1989, 209) definea comunicarea nonverbală prin enumerare: ,,mişcările corpului, gesturile, expresiile faciale şi orientarea [corpului], postura şi spaţiul, atingerile şi pronunţia şi acele aspecte ale vorbirii precum intonaţia, calitatea vocii, ritmul vorbirii şi, de asemenea, tot ce poate fi considerat diferit de conţinutul actului vorbirii, de ceea ce se spune". Şi de aceastã datã enumerarea este incompletã. Nu sunt amintite unele forme de comunicare importante, precum constituţia corporalã (somatotipurile) sau artefactele. Personal, cred ca definiţiile prin enumerare rãman nesatisfacãtoare. Ar trebui sa cãutam definiţii prin gen proxim şi diferenţã specificã. Judee K. Burgoon, David B. Buller şi W. Gill Woodall (1996/1998, XVIII), când definesc comportamentul nonverbal, au în vedere, în principal, funcţiile acestuia: „Noi credem ca procesul de comunicare nonverbală poate fi inţeles cel mai bine analizând funcţiile, scopurile si finalitãţile sale". Ca urmare, autorii anterior citaţi îşi construiesc tratatul fondându-se pe asumpţia cã „sistemul total al comunicării nonverbale include un amestec de semne şi simboluri cu diferite grade de conştientizare, intenţionalitate şi structurare (propositionality)". Este evidenţã în aceastã definiţie perspectiva comunicationalã. De altfel, lucrarea celor trei autori, profesori la University of Arizona şi la University of New Mexico, are ca subtitlu Dialogul nevorbit (The Unspoken Dialogue). Chiar dacã vom adopta o altã definiţie a comunicării, vom folosi lucrarea lui Judee K. Burgoon, David B. Buller şi W. Gill Woodall (1996/1998, 4-8), considerând-o ca fiind cea mai complexã şi completã lucrare la care am avut acces. În lucrarea citatã, cei trei autori relevã importanţa comunicării nonverbale, susţinand argumentat cã acest tip de comunicare:



a) este omniprezent, însoţind în permanenţã comunicarea verbală;
b) poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat şi înţeles dincolo de barierele geografice;
c) poate conduce atât la înţelegerea, cât şi la neînţelegerea situaţiilor;
d) este filogenetic primordial, în sensul cã în evoluţia omului precede limbajul verbal;
e) de asemenea, este ontogenetic primordial, ştiut fiind cã încã de la naştere (şi chiar înainte de naştere) „cândidaţii la umanitate" transmit semnale nonverbale mamelor;
f) este primordial în interacţiunile umane: înainte de a spune un cuvânt, comunicãm prin diferite canale nonverbale (gesturi, posturã, pãstrarea distanţei etc.) cine suntem şi în ce relaţie ne aflãm cu interlocutorii;
g) poate exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate exprima (de exemplu, în relaţiile intime);
h) este, pentru majoritatea adulţilor, mai de încredere decât comunicarea verbală.
Dupã analiza unora dintre cele mai des citate definiţii ale comportamentului nonverbal, a venit timpul sã ne pronunţãm. Înţelegem prin comunicare nonverbală interacţiunea umand bazatã pe transmiterea de semnale prin prezenţa fizicã şi/sau prin comportamentele indivizilor într-o situaţie socio-culturalã determinatã. În mod explicit, definiţia noastrã exclude unele tipuri de comunicare (comunicarea om-maşinã, comunicarea om-animale, comunicarea intraumanã) şi reţine, ca notã definitorie a perspectivei psihosociologice, interacţiunea. În acelaşj timp, relevã importanţa contextului socio-cultural în care se desfãşoarã procesul de comunicare.



a) este omniprezent, însoţind în permanenţã comunicarea verbală;
b) poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat şi înţeles dincolo de barierele geografice;
c) poate conduce atât la înţelegerea, cât şi la neînţelegerea situaţiilor;
d) este filogenetic primordial, în sensul cã în evoluţia omului precede limbajul verbal;
e) de asemenea, este ontogenetic primordial, ştiut fiind cã încã de la naştere (şi chiar înainte de naştere) „cândidaţii la umanitate" transmit semnale nonverbale mamelor;
f) este primordial în interacţiunile umane: înainte de a spune un cuvânt, comunicãm prin diferite canale nonverbale (gesturi, posturã, pãstrarea distanţei etc.) cine suntem şi în ce relaţie ne aflãm cu interlocutorii;
g) poate exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate exprima (de exemplu, în relaţiile intime);
h) este, pentru majoritatea adulţilor, mai de încredere decât comunicarea verbală.
Dupã analiza unora dintre cele mai des citate definiţii ale comportamentului nonverbal, a venit timpul sã ne pronunţãm. Înţelegem prin comunicare nonverbală interacţiunea umand bazatã pe transmiterea de semnale prin prezenţa fizicã şi/sau prin comportamentele indivizilor într-o situaţie socio-culturalã determinatã. În mod explicit, definiţia noastrã exclude unele tipuri de comunicare (comunicarea om-maşinã, comunicarea om-animale, comunicarea intraumanã) şi reţine, ca notã definitorie a perspectivei psihosociologice, interacţiunea. În acelaşj timp, relevã importanţa contextului socio-cultural în care se desfãşoarã procesul de comunicare.



a) este omniprezent, însoţind în permanenţã comunicarea verbală;
b) poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat şi înţeles dincolo de barierele geografice;
c) poate conduce atât la înţelegerea, cât şi la neînţelegerea situaţiilor;
d) este filogenetic primordial, în sensul cã în evoluţia omului precede limbajul verbal;
e) de asemenea, este ontogenetic primordial, ştiut fiind cã încã de la naştere (şi chiar înainte de naştere) „cândidaţii la umanitate" transmit semnale nonverbale mamelor;
f) este primordial în interacţiunile umane: înainte de a spune un cuvânt, comunicãm prin diferite canale nonverbale (gesturi, posturã, pãstrarea distanţei etc.) cine suntem şi în ce relaţie ne aflãm cu interlocutorii;
g) poate exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate exprima (de exemplu, în relaţiile intime);
h) este, pentru majoritatea adulţilor, mai de încredere decât comunicarea verbală.
Dupã analiza unora dintre cele mai des citate definiţii ale comportamentului nonverbal, a venit timpul sã ne pronunţãm. Înţelegem prin comunicare nonverbală interacţiunea umand bazatã pe transmiterea de semnale prin prezenţa fizicã şi/sau prin comportamentele indivizilor într-o situaţie socio-culturalã determinatã. În mod explicit, definiţia noastrã exclude unele tipuri de comunicare (comunicarea om-maşinã, comunicarea om-animale, comunicarea intraumanã) şi reţine, ca notã definitorie a perspectivei psihosociologice, interacţiunea. În acelaşj timp, relevã importanţa contextului socio-cultural în care se desfãşoarã procesul de comunicare.
Pentru înţelegerea mai deplinã a problemei noastre de studiu, se impune precizarea conceptelor de baza cu care vom opera: semn, semnal, simbol, semnificaţie, cod, mesaj, canal de comu¬nicare. Nu vom analiza în profunzime conţinutul acestor concepte. Cei interesaţi pot consulta lucrarea lui John Fiske Introduction to Communication Studies (1990), recent tradusã în limba românã (Introducere în ştiinţele comunicării, 2003), pe care am folosit-o şi noi.
Pornim de la un exemplu din viaţa de zi cu zi. Pe stradã, doi tineri discutã. La un moment dat, unul dintre ei spune apãsat, cu pauzã prelungitã între cuvinte: „Nu te-ai ţinut de promisiune!" şi îşi atinge de douã-trei ori obrazul cu vârful degetului arãtãtor. Celãlãlt îşi pleacã privirea şi tace. S-au înţeles. Reiau discuţia pe o altã temã. Avem de-a face cu o „comunicare interpersonalã". Ea se deosebeşte prin câteva caracteristici atât de comunicarea intrapersonalã, cât şi de comunicarea în grup, comunicarea organizaţionalã, comunicarea publicã şi cu atât mai mult de comunicarea în masã (Tabelul 1.1).
Urmãrind Tabelul 1.1, desprindem cu uşurinţã caracteristicile comunicării interpersonale: se realizeazã între un numãr mic de persoane, într-o inteacţiune face-to-face (când sunt doar douã persoane, avem de-a face - ca în exemplul nostru - cu o „comunicare diadicã"), este informalã, feedback-ul este imediat, rolurile celor care comunicã sunt flexibile (succesiv, persoanele au rol de emiţător şi de receptor). Dar în ce constã comunicarea dintre cei doi tineri? Simplu spus, în influenţarea comportamentului şi/sau a stãrii psihice a celuilalt cu ajutorul semnelor.

Tabelul 1.1. Caracteristicile interacţiunii şi nivelurile comunicării (dupã S. Trenholm şi A. Jensen, 2000,25)

Caracteristicile interacţiunii
Numãr de persoane Mic Mare
Distanţa dintre persoane Micã Mare
Natura feedback-ului Imediatã Întârziatã
Rolul comunicării Informal Formal
Adaptarea mesajului Specificã Generalã
Scopul Nestructurat Structurat
Nivelul situaţional al comunicării Intrapersonal
Interpersonal Grup mic
Organizaţional Public
În masã

Ce sunt însã semnele? „Semnul este ceva fizic, perceptibil de cãtre simţurile noastre; el se referã la altceva decãt la sine însuşi şi este dependent de recunoaşterea de cãtre cei care îl utilizeazã a faptului cã este semn" (J. Fiske, 19990/2003,63). Cuvintele sunt semne; şi tonul vorbirii; şi pauzele prelungite; şi atingerea obrazului cu arãtãtorul; şi privirea plecatã. Toate aceste semne au înţelesuri împãrtãşite de cei care comunicã. Aşadar, semnul are asociat un concept referitor la realitatea exterioarã. Sunetele ce se aud când cineva pronunţã cuvântul „promisiune" (sau literele aşternute pe hârtie) semnificã o obligaţie moralã asumatã. Nerespectarea acestei obligaţii este blamabilã. A atinge obrazul cu degetul arãtãtor este, de asemenea, un semn care are aceeaşi semnificaţie: blamarea. În omenia româneascã, se şi spune: „Nu vreau sã-mi batã obrazul". Lucrurile par cât se poate de simple. Par, dar nu sunt deloc aşa. Le simplificãm noi pentru a putea intra în miezul problemei: comunicarea nonverbală.
Sa recapitulãm. Orice comunicare constã din utilizarea semnelor prin intermediul conceptelor produse atât de cãtre semn, cât şi de cãtre experienţa persoanelor cu obiectul la care se referã semnul. In concepţia filosofului american Charles S. Peirce (1839-1914), fondatorul pragmatismului şi unul dintre pionierii semioticii, „Un semn, sau representanteu, este ceva care ţine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. El se adreseazã cuiva, creând în mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care-l creeazã îl numesc interpretantul primului semn. Semnul ţine locul a ceva, anume al obiectului sãu. El ţine locul acestui obiect nu în toate privinţele, ci cu referire la un fel de idee, pe care am numit-o uneori fundamentul representamentului" (Ch. S. Peirce, 1897/1990, 269). Aşadar, semnul perceptibil genereazã în mintea celui ce îl utilizeazãun concept mental, interpretantul semnului, în funcţie de experienţa pe care acesta o are. Aşa se face cã putem percepe acelaşi semn (un cuvânt sau un comportament) fãrã sã îl asociem cu acelaşi concept. Pentru români, arãtãtorul care bate obrazul are ataşat conceptul de „blam", nu şi pentru iranieni, de exemplu. Iranienii - mi s-a spus de cãtre Alibeman Eghbali Zarch, doctor în sociologie la Universitatea din Bucureşti -, când dezaprobã acţiunea cuiva, duc arãtãtorul la mustaţã (semnul bãrbãţiei). Dar şi pentru români interpretantul poate diferi de la o persoanã la alta, astfel cã blamul înseamnã pentru cineva pierderea definitivã a stimei de sine şi pentru altcineva doar ştirbirea acesteia.
Recent, Douglas S. Massey (2002, 1-29) a analizat rolul emoţiilor în viaţa socialã. Din studiul profesorului de sociologie de la Universitatea din Pennsylvania sunt de reţinut mai multe idei directoare. În cele ce urmeazã încercam o sintezã a lor. Societatea umanã a apãrut în urma cu mai mult de şase milioane de ani şi a evoluat pe baza inteligenţei sociale rezultate din diferenţierea şi rafinarea emoţiilor. În primul deceniu al secolului XXI, omenirea va trece Rubiconul din punct de vedere demografic: mai mult de jumãtate din populaţia de pe Terra va trãi în mediul urban, ceea ce echivaleazã cu o schimbare a mediului de viaţã al speciei Homo sapiens sapiens. Dacã în perioada romanã mai puţin de cinci la sutã din omenire trãia în oraşe, în documentele ONU (1999) se estimeazã cã în 2025 un sfert din populaţia Globului va trãi în oraşe de peste un milion de locuitori şi cã cele mai mari oraşe vor fi — la orizontul anului 2015 - în ordine numericã: Tokio, Bombay, Lagos, Dacca, Sao Paolo, Karachi, Ciudad de Mexico, New York, Jakarta şi Calcutta. Aceste schimbãri demografice vor modifica, fãrã îndoialã,stilul de viaţã al omenilor şi,implicit,comunicarea interpersonalã.
În evolutia umanitãţii, Douglas S. Massey a identificat şapte ere: 1) societatea prehabilianã (existentã cu 62,5 milioane de ani în urmã); 2) societatea timpurie-veche (oldawan society), existentã între apariţia uneltelor de piatrã (în urmã cu 2,5 milioane de ani) şi 1,5 milioane de ani; 3) paleoliticul (înainte cu 1,5 milioane-150 000 de ani); 4) neoliticul (înainte cu 150 000-10 000 de ani); 5) societatea agrarã, aparutã cu 12 000-10 000 de ani în urmã şi continuând sã existe până cãtre anul 1800 e.n.; 6) societatea industrialã (între începutul secolului al XlX-lea şi jumãtatea secolului XX); 7) societatea postindustrialã, cea în care am intrat dupa 1980, când introducerea pe scara largã a computerului a schimbat în intregime viaţa socialã (Tabelul 1.2).
Sã recapitulãm, împreunã cu Douglas S. Massey: 300 000 de generaţii au trãit în societãţile de vânãtori-culegãtori, 500 de generaţii în societãţile agricole, nouã generaţii în societãţile industriale şi o generaţe în era postindustrialã. Acest lucru este bine de ştiut când analizãm comunicarea nonverbală, întrucât „trecutul este prezent" şi noi nu suntem numai fiinţe raţionale: „Ceea ce ne-a fãcut oameni este adiţionarea unei judecãţi (mind) raţionale la baza emoţionalã preexistentã" (D.S. Massey, 2002,2). Trecerea de la Homo habilis la Homo erectus a fost însoţitã nu numai de dublarea capacitãţii craniene, de la cca 500 cc la 1000-1100 cc, dar şi de lateralizarea cerebralã, de diferenţierea funcţionalã a celor douã emisfere ale creierului, cu consecinţe în planul comunicării. Concomitent cu sporirea volumului masei cerebrale, s-a produs şi mãrirea numãrului indivizilor care trãiau în acelaşi grup, de la aproximativ 90 la 120, ceea ce înseamnã, teoretic, 6 000 de relaţii diadice. Sintetizând o bogatã literaturã de specialitate, Douglas S. Massey conchide ca la Homo erectus inteligenţa era totuşi de naturã prelingvisticã, funcţiile cognitive de bazã fiind mimetice, constând din imitarea prin vocalizare, expresii faciale, mişcãri ale ochilor, posturã şi gesturi. Probabil ca în aceastã fazã a evoluţiei umane expresiile faciale aveau rolul central în comunicarea emoţiilor. De aici şi universalitatea exprimãrii faciale a emoţiilor şi recunoaşterea lor, dincolo de variaţiile culturale.
Se acceptã cvasiunanim cã omul modern a apãrut în urmã cu 150 000 de ani şi a migrat pe toate continentele: în Europa şi Asia acum 50 000 de ani, în Australia acum 40 000 de ani, în Africa acum 20 000 de ani, în Americi, în urmã cu 10 000 de ani. Acum aproximativ 50 000 de ani s-a produs ceea ce specialiştii au numit „revoluţia cognitivã" (I. Tattersall, 1995) sau „revoIuţia simbolicã" (Ph.G. Chase, 1999). Utilizarea de cãtre sumerieni, în urmã cu 10 000 de ani, a unor semne grafice pentru a marca schimburile comerciale şi apoi inventarea scrisului (în cultura sumerianã, în urmã cu 5 000 de ani s-au utilizat semne grafice pentru silabe, iar în cultura fenicianã, în urmã cu circa 4 000 de ani a apãrut primul alfabet fonetic, dezvoltat apoi de greci şi de romani) au pus bazele „culturii teoretice" - definitã de Merilin Donald (1991) ca „un sistem de gândire logic, fondat pe experienţã şi raţionalitate, în mãsurã sã producã predicţii acurate despre evenimentele din naturã şi din societate" (apud D.S. Massey, 2002, 12). Se înţelege cã au acces la cultura teoreticã numai cei care practicã în mod curent scris-cititul. Comunicarea verbală scrisã - atât interpersonalã, cât şi în masã (presa scrisã, cãrţile, unele filme sau emisiuni TV etc.) — a fost şi este limitatã de analfabetism. Dupã unele statistici, la începutul erei industriale, pe la 1800, circa 85 la sutã din populaţia Terrei era constituitã din analfabeţi. O sutã de ani mai târziu, la începutul secolului XX, aproximativ douã treimi din totalul populaţiei erau neştiutoare de carte. Se apreciazã cã la începutul secolului XXI proporţia analfabeţilor a scãzut la o pãtrime din totalul populaţiei lumii. Comunicarea nonverbală nu are astfel de limitãri.
O alta tezã a lui Douglas S. Massey meritã toatã atenţia în explicarea teoreticã a comunicării nonverbale. Este vorba despre limitele raţionalitãţii. Sociologul american afirmã cã „deciziile umane, comportamentele şi structurile sociale nu pot fi modelate doar ca funcţii ale raţionalitãţii [...]. Emoţionalitatea ramâne o forţã puternicã şi independentã în activitatea umanã, influenţând percepţiile, colorând memoriile, legând oamenii laolaltã prin atracţie, reglându-le comportamentul prin sentimentele de vinã I (D.S. Massey, 2002, 20).
În sprijinul celor afirmate sunt aduse urmãtoarele fapte: 1) în evoluţia omului, emoţionalitatea precede o perioadã îndelungatã raţionalitatea; 2) raţionalitatea - ca abilitate de a evalua costurile şi beneficiile potenţiale ale acţiunilor ipotetice şi de a utiliza aceste evaluãri în planificarea acţiunilor - a apãrut relativ târziu în evoluţia omului; 3) gândirea simbolicã se manifestã deplin doar în ultimii 50 000 de ani; 4) posibilitatea de stocare prin scris a apãrut în urmã cu 45 000 de ani; 5) accesul majoritãţii omenirii la „cultura teoreticã" s-a fãcut pe parcursul ultimilor 5000 de ani, prin practicarea scris-cititului; 6) în prezent, cogniţia emoţionalã precede cogniţa raţionalã, cele doua tipuri de procese funcţionând în strânsã conexiune.
Am rezumat unele argumente din studiul O scurtã istorie a societãţii umane: originea şi rolul emoţiei în viaţa socialã de Douglas S. Massey (2002) pentru a convinge cã: a) în procesul îndelungat al hominizãrii comunicarea nonverbală premerge comunicarea verbală; b) unele forme de comunicare nonverbală (de exemplu, expresiile faciale ale emoţiilor) sunt de naturã ereditarã; c) atât comunicarea verbală, cât şi comunicarea nonverbală au, deopotrivã, componente emoţionale şi raţionale; d) de-a lungul istoriei şi în prezent, comunicarea nonverbală este practicatã pe scarã mult mai largã decât comunicarea verbală scrisã.
Relativ recent, oamenii de ştiinţã au demonstrat cã gesturile sunt esenţiale pentru limbajul verbal. Până de curând se accepta cvasiunanim cã în evoluţia omului expresiile verbale au înlocuit gesturile şi i se atribuia comunicării nonverbale, ca primã funcţie, repetarea, dublarea comunicării verbale. În realitate, „gesturile şi cuvintele sunt inseparabile" (M. Pacori, 2001). Spre o astfel de concluzie conduc cercetãrile lui Robert Krauss si Ezequiel Morsella de la Universitatea Columbia din New York, care au arãtat cã performarea unei vorbiri fluente, nuanţate este legatã de gesticulaţie. Noi facem mai puţine gesturi când vorbim despre lucruri abstracte decât atunci când descriem obiecte sau diferite scene concrete. Inhibarea gesturilor în timpul vorbirii are consecinţe negative asupra comunicării verbale, care devine astfel mai inexactã şi mai puţin nuanţatã - dupã cum remarca Bernard Rime (citat de M. Pacori, 2001). Se cunoaşte astãzi si mecanismul neurofiziologic al legãturii dintre cuvânt şi gest, teoria lui Guido Gainotti fiind larg acceptatã. Potrivit acestei teorii, când numim un obiect sau un fenomen, noi înregistrãm informaţia în zona cerebralã lingvisticã, dar şi în zonele motorii ale creierului. În aceste zone sunt stocate acţiunile pe care le-am fãcut când am învãţat sã utilizãm obiectele sau am încercat sã aflãm modul lor defuncţionare. Când ne reamintim numele respectivelor obiecte, ne reamintim şi acţiunile cu aceste obiecte. Contracţiile musculare (gesturile) ne ajutã sã ne reamintim numele obiectelor - susţine Guido Gainotti. Fãrã a intra in amãnunte, pe baza cercetãrilor psihoneurologice de ultimã orã, putem afirma cã cele douã forme de comunicare (verbală şi nonverbală) sunt organic asociate, comunicarea nonverbală având şi o funcţie de facilitare a fluenţei şi nuanţãrii Iimbajului verbal.
Comunicare verbală/comunicare nonverbală



Existã comunicare ori de câte ori o entitate socialã poate afecta o alta şi modificã reacţiile acesteia prin transmiterea unei informaţii, şi nu printr-o acţiune directã. Edward O. Wilson (1975/2003, 33) înţelegea prin comunicare orice „acţiune din partea unui organism (sau celule) care schimbã modelul de probabilitate al comportamentului într-un alt organism (sau celulã) într-o manierã adaptativã". Definiţia propusã de cãtre fondatorul sociobiologiei meritã sã fie reţinutã, pentru cã include şi exclude în acelaşi timp. Include atât actele de comunicare intenţionate, cât si pe cele neintenţionate; include schimbul de informaţii uman şi infrauman, dar exclude comunicarea în care nu sunt implicate douã organisme. De acord cu Edward O. Wilson, vom spune şi noi cã numai metaforic se poate vorbi despre o comunicare intrapersonalã, „diferitã de comunicarea cu alţii prin aceea cã este mutã, are loc în mintea noastrã, este mai deconectatã (disconnected), mai repetitivã şi mai puţin logicã decât alte forme de comunicare" (S. Trenholm si A. Jensen, 2000, 24). În orice act comunicaţional existã un emiţãtor, un receptor, un mesaj, un canal de comunicare şi un efect asociat comunicării. În timp ce comunicarea verbală uzeazã de facilitãţile Iimbajului, ca formã de relaţionare specific umanã, comunicarea nonverbală uzeazã de mişcări faciale, posturale, corporate mai mult sau mai putin conştiente, comune relaţionãrii în lumea umanã şi animalã.
Distincţiile dintre „comunicarea vocalã" şi „comunicarea nonvocalã", pe de o parte, şi „comunicarea verbală" şi „comunicarea nonverbală", pe de altã parte (asupra cãreia au atras atenţia John Stewart şi Gary D'Angelo, 1980,22), ne pot ajuta sã înţelegem mai bine natura comunicării verbale şi nonverbale. Pe baza acestor distincţii, Ronald B. Adler ş i George Rodman (1994/1996,149) au imaginat un tabel cu dublã intrare care ne permite sa identificãm tipurile de comunicare umanã.
Ansamblul elementelor nonverbale - mimicã, privire, gesturi, posturã etc. - întreţine conversaţia şi dã semnificaţie mesajului verbal, îl reanimã. În relaţia de comunicare, elementele nonver¬bale sunt percepute simultan cu cele verbale si decodificate împreunã. Comunicării nonverbale îi este specific un paradox: din punctul de vedere al emiţătorului, semnalele emise au un caracter involuntar (dacã este vorba de reacţii naturale, spontane), însã din punctul de vedere al receptorului informaţia primitã nu este eliberatã de intenţie, emiţătorul purtând responsabilitatea celor transmise. Comunicarea prin intermediul Iimbajului este consideratã un aspect care diferenţiazã specia umanã în raporturile cu alte specii. K.J. Hayes si C. Hayes (1953) au încercat sã înveţe un cimpanzeu sã vorbeascã, nereuşind decât pronunţia stâlcitã a câtorva cuvinte monosilabice. Primatele nu au un aparat vocal suficient de dezvoltat, similar cu cel uman, şi de aceea insuşirea limbajului articulat este foarte dificilã. Totuşi, maimuţele superioare sunt capabile sã imite cu uşurinţã gesturi ale oamenilor şi s-au înregistrat succese remarcabile în deprinderea acestora cu limbajul gestual al surdo-muţilor (American Sign Language - Ameslan). Modalitatile nonverbale de comunicare apropie specia umanã de reprezentanţii altor specii infraumane (K. Lorenz, 1963/1988). Identificãm, în cadrul fiecãrei specii, declanşatori sociali de semnalare care se articuleazã şi coordoneazã comportamente: forme, culori, rnirosuri, rnişcãri, deterrninând un anume rãspuns din partea indivizilor din cadrul aceleiaşi specii. De asemenea, uzãm de declanşatori sociali cu funcţie expresivã ca şi în lumea animalã: femeile poartã tocuri pentru a ieşi în evidenţã, iar bărbaţii aleg haine care le accentueazã mãrimea pieptului şi a umerilor. În plus, la toate speciile de animale la care raporturile sociale sunt diferenţiate existã un sistem de semnale rituale care permit fiecãruia sã stabileascã şi sã menţinã relaţii între membrii grupului şi sã evite conflictele - gesturi, posturi, mimici care sunt utilizate pentru a declanşa supunerea sau oponenţa faţã de congeneri (D. Morris, 1963/1991).
Comunicarea verbală este strâns legatã de manifestãrile existente la nivelul creierului. Antropologul francez Paul Broca (1865) a localizat limbajul la nivelul emisferei cerebrale stângi, arãtând cã afectarea acestei zone determinã grave tulburãri de vorbire. C. Wernicke (1874) localizeazã limbajul la nivelul pãrţii posterioare a emisferei stângi, prima circumvoluţiune temporalã. În ceea ce priveşte emisfera cerebralã dreaptã, aceasta poate juca un rol în comprehensiunea verbală dacã rãspunsurile sunt date prin miijloace nonverbale. Emisfera cerebralã dreaptã este, de asemenea, implicatã în înţelegerea mesajelor scrise şi în special a celor grafice. Prin comunicarea nonverbală se înţelege, aşa cum am mai spus, transmiterea de informaţii şi exercitarea influenţei prin intermediul elementelor comportamentale si prin prezenţa fizicã a individului sau a altor unitãţi sociale (grupuri si comunitati umane), precum şi percepţia şi utilizarea spaţiului şi a timpului, ca şi a artefactelor. În sens restrans, unii autori înteleg prin „comportamentul comunicativ" doar acel comportament orientat sau intenţional şi care are o semnificaţie universalã.
Din punct de vedere teoretic şi metodologic, analiza comunicãrii nonverbale s-a dezvoltat pe trei mari dimensiuni: a) analiza indicatorilor (studierea aparenţei fizice, a artefactelor); b) factorii determinanţi ai comunicării nonverbale (ereditatea, cultura, apartenenţa la gen, contextul etc.); c) funcţiile comunicării nonverbale.
Distincţia teoreticã şi metodologicã dintre comunicarea verbală şi cea nonverbală nu trebuie sã-l conducã pe cercetãtor la ignorarea aspectelor legate de complexitatea procesului de comunicare, la existenţa unei interdependenţe permanente între cele douã tipuri de comunicare. Inseparabilitatea semnalelor verbale şi nonverbale a fost subliniatã încă de Ray L. Birdwhistell (1952), unul dintre pionierii cercetãrii comunicării nonverbale, care compara încercarea de a studia comunicarea nonverbală, separat de cea verbală cu aceea de a studia fiziologia umanã fãrã a lua în considerare inima. În acelaşi sens se pronunţã şi Adam Kendon (1983, 17, apud M.L. Knapp si J.A. Hall, 2002, 11): „Este o observaţie comunã cã atunci când o persoanã vorbeşte intrã în acţiune sistemul muscular [...]. Gesticulaţia este organizatã ca parte a aceleiaşi unitãţi superioare a acţiunii prin care este organizatã vorbirea. Gesturile şi vorbirea sunt accesibile ca douã moduri de reprezentare distincte, dar au aceeaşi coordonare".
Pãrerea rãspânditã la nivelul simţului comun conform cãreia cele doua modalitãţi de comunicare pot opera separat, prin comunicarea nonverbală transmiţându-se mesajele emoţionale şi prin comunicarea verbală, ideile, nu rezistã unei examinãri riguroase. De asemenea, atribuirea unei ponderi exagerate comunicării nonverbale în transmiterea informaţiilor este nefondatã. F.H. Geidt (1955) a demonstrat printr-un experiment limitele comunicării nonver¬bale: a filmat interviul unui medic cu un pacient. Filmul a fost proiectat unor grupe experimentale în trei condiţii diferite: fãrã sonor; fãrã sonor, dar cu textul discuţiei transcris; cu sonor. Impresia asupra pacientului a fost diferitã.
Acest experiment pune sub semnul întrebãrii faimoasa proporţie a transmiterii informaţiilor în comunicarea face-to-face: 55 la sutã prin lim¬bajul corporal, 38 la sutã prin paralimbaj şi abia 7 la sutãprin limbajul verbal, stabilitã de Albert Mehrabian şi colaboratorii sãi în 1967 şi reluatã apoi (A. Mehrabian, 1971,1972). De altfel, Herb Oestreich (1999), bazându-se pe cercetãrile neurolingvistului C.E. Johnson (1994), ne îndeamnã sã lãsãm deoparte aceste cifre. Peter J. DePaulo (1992, 64) accentueazã cã o astfel de estimare depinde în cel mai înalt grad de context şi explicã ubicuitatea citãrii respec¬tive! proporţii prin pledoaria pro domo sua a practicienilor, a consilierilor de imagine etc.
Personal apreciez ca „mitul 55-38-7" ar trebui reexaminat, pentra cã ne conduce, în cele din urmã, la întrebarea: „De ce a mai trebuit sa fie inventat limbajul verbal, din moment ce informaţia se transmite în proporţie de 90 la sutã prin limbajul nonverbal?" Renunţarea la acest mit este justificatã şi prin faptul cã în alte cercetãri s-a constatat cã ponderea informaţiilor transmise prin cuvinte este mult mai mare. Ray L. Birdwhistell (1977) susţine ca în relaţiile interpersonale prin cuvinte se transmit 35 la sutã din informaţii, corpul şi vocea oferind 65 la sutã din totalul informaţiilor. A.G. Miller apreciazã cã 82 la sutã din informaţii sunt transmise cu ajutorul mişcărilor corpului şi al vocii, iar restul de 18 la sutã, prin limbajul verbal.
Ca şi alţi cercetãtori, considerăm cã limbajul nonverbal şi limbajul verbal opereazã împreunã, se sprijinã reciproc în procesul comunicării umane. în acest sens, formulãm urmãtoarele axiome ale comunicării nonverbale:
1. Comunicarea nonverbală este fllogenetic şi ontogenetic primordialã.
2. În relaţiile interpersonale directe este imposibil sã nu comunicãm nonverbal.
3. Comunicarea nonverbală reprezinta un element în sistemul comunicării umane şi trebuie analizatã ca atare, nu independent de comunicarea verbală.
4. Comunicarea nonverbală se realizeazã printr-un sistem de semne şi semnale (discrete şi analogice), de coduri şi de canale de transmitere a informaţiei şi trebuie analizată ca atare, nu fiecare element separat.
5. În comunicarea nonverbală, semnificaţia semnelor transmise prin multiple canale trebuie stabilită în termenii probabilităţilor şi în funcţie de contextul socio-cultural concret.
Axiomele comunicării nonverbale trebuie interpretate în ansamblul axiomelor comunicării stabilite de şcoala de la Palo Alto, în vederea fondãrii unei ştiinţe a pragmaticii comunicării umane:
1.Este imposibil sa nu comunicăm.
2.Orice comunicare prezintã doua aspecte: conţinut şi relaţie, cel de-al doilea aspect înglobându-l pe primul, prin aceasta realizându-se o metacomunicare.
3.Natura relaţiilor depinde de punctuaţia secvenţelor de comunicare dintre parteneri.
4.Oamenii utilizeazã doua moduri de comunicare: digital şi analogic.
5.Schimbul de comunicare este simetric sau complementer, dupã cum se bazeazã pe egalitate sau pe diferenţã (P. Watzlawick, J.H. Beavin si D.D. Jackson, 1957/1972,45-69).
Dat fiind faptul cã preocupãrile de cercetare ştiinţificã a comunicării nonverbale sunt relativ recente şi contribuţiile la explicarea acestui tip de comunicare provin din arii de cunoaştere multiple (psihologie, antropologie, lingvisticã, sociologie, etologie, istorie ş.a.), până în prezent nu s-au cristalizat încă teorii propriu-zise în legaturã cu comunicarea nonverbală, teorii care sã fie unanim (sau cvasiunanim) acceptate. Existã în aceastã direcţie încercãri notabile, precum şi numeroase tentative de inventariere şi sistematizare a variabilelor independente, pe baza cãrora s-au construit ipoteze consistente, ca substitut al teoriei.
Dair L. Gillespie si Ann Leffler (1983,121) considerã cã în explicarea comportamentului nonverbal (şi a comunicării nonverbale) se poate apela la cele patru paradigme clasice ale comportamentului uman, în general: a) paradigma etologicã/sociobiologicã, centratã pe ideea determinãrii genetice a comportamentelor; b) paradigma enculturaţie/socializare, structuratã pe asumpţia caracterului oarecum arbitrar al determinãrii comportamentului, dar stabil la nivelul indivizilor datoritã inculcãrii normelor şi valorilor sociale prin socializare; c) paradigma stãrii interne, care susţine cã, indiferent dacã sunt înnãscute sau dobândite, comportamentele nonverbale fluctueazã în funcţie de caracteristicile indivizilor, de starea lor psihicã internã; d) paradigma resurselor situaţionale, focalizatã pe teza caracterului dobândit al comporta¬mentelor nonverbale, care sunt influentate de cultura si de starea psihologica interna a indivi¬zilor, dar care sunt dependente de constrângerile situaţionale. Vom discuta despre utilitatea acestor patru paradigme când vom vorbi despre proxemicã. Precizăm însă de acum cã Dair L. Gillespie si Ann Leffler apreciazã cã paradigma resurselor situaţionale oferã cea mai importantã contribuţie la teoretizarea comportamentului nonverbal şi, ipso facto, la teoria comunicării nonverbale. Amintim totodatã cã problema diferenţelor generate de culturã în realizarea comunicării nonverbale nu este de datã recentã. Încă A.C. Haddon et al. (1901) s-au întrebat în ce masurã diferitele culturi ale lumii genereazã abilitãţi de comunicare nonverbală specifice. Aceeaşi problemã a fost abordatã apoi de numeroşi cercetãtori (vezi G.M. Guthre et al., 1971).
În 1965, Michael Argyle şi Janet Dean au formulat „teoria echilibrului" în comunicarea nonverbală, pornind de la asumpţia cã nivelul de apropiere (level of intimacy) se stabileşte de cãtre ambii interlocutori: dacã o persoanã ridicã nivelul de apropiere manifestat prin micşorarea distanţei, prin sporirea frecvenţei contactului vizual, prin zâmbet şi prin alte semnale verbale şi nonverbale, cealaltã persoanã tinde cu aceeaşi forţã sa restabileascã echilibrul, mãrind distanţa, evitând privirea celuilalt ş.a.m.d. Teoria echilibrului nu explicã decât unele tipuri de interacţiuni, nu este în întregime acuratã.
M.L. Patterson (1976) a propus ,rmodelul stimulãrii" (arousal model): dacã o persoanã îşi schimbã nivelul de implicare, cealaltã persoanã este stimulatã fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. În primul caz, schimbarea este reciprocã, în cel de-al doilea, schimbarea este compensatorie. Dacã cea de-a doua persoanã nu aratã nici o schimbare a nivelului de implicare, înseamnã cã schimbarea realizatã de prima persoanã a fost nesemnificativã.
Teoreticienii comunicării nonverbale şi-au pus problema existenţei unor semnale univer¬sale, la care toţi cei peste şase miliarde de oameni de pe Terra sã răspundă la fel. Charles Darwin (1872) credea că expresiile faciale ale emoţiilor sunt similare, dincolo de diversitatea culturală. Unii cercetatori moderni, precum Robert Ardey (1966), susţin că anumite semnale - cum ar fi „scărpinatul în cap" - se intâlnesc la toate popoarele, la toţi oamenii; sunt, deci, universale, având aceeaşi semnificaţie (nehotărâre, încurcătură) la toate popoarele. Cercetările desfăşurate de Paul Ekman, E.R. Sorenson şi Wallace V. Friesen (1969) în Borneo, Brazilia, Japonia, Noua Guinee, SUA au condus la concluzia cã populaţia din aceste ţari recunoaşte emoţiile exprimate în fotografiile standard.
Totuşi, alţi cercetatori resping ideea universalităţii unor semnale. W. La Barre (1947/1972) aduce în discuţie un număr insemnat de semnale nonverbale pentru a demonstra cã gesturile şi emoţiile au o baza culturalã. Ray L. Birdwhistell (1968) considerã cã „nu existã nici un singur semnal al limbajului corpului care sã poata fi considerat drept un simbol universal valabil" (apudW.V. Birkenbihl, 1979/1999, 203). Paul Watzlawick (1978), subliniind diferenţele culturale în interpretarea unor gesturi, dã urmatorul exemplu: a-ţi curăţa sau chiar a-ţi tăia unghiile în prezenţa altor persoane decât cele din familie este un comportament acceptabil în SUA. La noi, o persoanã care îşi face toaleta unghiilor în public este considerată cel puţin „lipsită de educaţie". În unele culturi (în Italia, de exemplu) se încurajază utilizarea gesturilor pentru susţinerea comunicării verbale. În alte culturi (precum în Japonia sau Thailanda) se recomandă controlul asupra gesticulaţiei (D. Matsumoto, 1996, 300).
Probabil cã cel mai judicios este să spunem că unele semnale nonverbale sunt universale (ereditare), iar altele sunt învăţate (datorate culturii). Albert E. Scheflen (1964/1972, 226) susţine cã „în ceea ce priveşte comportamentul social al oamenilor, el nu este nici universal, nici individual şi unic pentru fiecare persoană. Susţinerea scheleto-muscularã a comportamentelor umane este determinatã biologic şi transmisã prin mecanisme genetice [...]. Abilitatea de a vorbi este universalã, dar limbajul este deterrninat cultural. Deci, pentru a înţelege semnificaţia gesturilor, posturilor, inflexiunilor vocii şi expresiilor afective, este necesar sã privim critic transcultural, ,,dincolo de clase şi instituţii". În acest sens se pronunţã şi Robert Muchembled (1994/2000, 124-125) când afirmã cã „toate gesturile pot pãrea naturale, dar ele sunt, în egalã mãsurã, culturale [...]. Gesturile sunt, de fapt, intermedieri care permit trecerea de la naturã la culturã, adicã de la corp (sex, senzaţie) la comportament, acesta din urmã fiind transmiţãtorul mentalitãţilor colective".
Structura comunicării nonverbale
Analiza structurii comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor, modelelor şi scopurilor specifice implicate (J.K. Burgoon, D.B. Buller si W.G. Woodall, 1996/1998, 18). În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne, coduri, care prin combinare dau o anumitã structurã. De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semne sunt stimuli senzoriali care impresioneazã simţurile omului (vãz, auz, pipãit, miros). Pe baza semnelor şi canalelor de transmitere a lor s-au propus multiple clasificãri ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicării nonverbale.




Dintre cele mai vechi clasificãri, în literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicării nonverbale în trei categorii, propusã de J. Ruesch si W. Kees (1956): a) limbajul semnelor (sign language), incluzând gesturile; b) limbajul acţiunilor (action language), incluzând mişcãrile corpului implicate în diferite activitãţi (de exemplu, hrãnirea, alergarea); limbajul obiectelor (object language), care încorporeazã dispunerea intenţionatã sau neintenţionatã a obiectelor în spaţiu în vederea utilizãrii lor. Judee K. Burgoon, David B. Buller şi W. Gill Woodall (1996/ 1998,18), de la care am preluat informaţiile despre aceastã clasificare, sunt de pãrere cã încercarea lui J. Ruesch şi W. Kees nu a avut succes pentru cã era nediscriminatorie, grupând în aceeaşi categorie tipuri de comunicare disimilare, şi pentru cã lasã deoparte modalitãţi de comunicare importante (de exemplu, paralimbajul, cronemica).
În studiul „The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins, usage, and coding", devenit clasic, Paul Ekman şi Wallace V. Friesen propun (1969) un sistem de categorii pentru clasificarea comportamentelor nonverbale, pe care îl reproducem in Tabelul 1.4.
Aşa cum remarcau Daniel Druckman, Richard M. Rozelle şi James E. Baxter (1982,26), clasificarea comportamentelor nonverbale propusã de Paul Ekman şi Wallace V. Friesen ia ca unitate de înregistrare mişcările corporale observabile de cãtre o altã persoanã fãrã utilizarea unor echipamente speciale; denumirea claselor de comportamente este mai mult denotativã decât conotativã; sistemul însuşi reflectã interesul autorilor pentru determinarea emoţiilor pe baza decodificãrii comportamentelor nonverbale. Vom relua discuţia despre „sistemul Eckman-Friesen" în capitolul despre gesturi, posturã şi mers.
Clasificarea comunicării nonverbale datoratã lui A.T. Dittman (1972) are în vedere sursa, receptorul, codificarea şi decodificarea, precum ş canalele de comunicare (Tabelul 1.5).
Albert Mehrabian (1972) ia în considerare trei dimensiuni pentru clasificarea comunicării nonverbale: evaluarea, statusul şi sensibilitatea (responsivenes).
O altã clasificare o datorãm lui R.P. Harrison (1974), care împarte comunicarea nonverbală în patru categorii: a) coduri de executare (performance codes), asociate mişcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii şi activitãţilor vocale; b) coduri spaţio-temporale (spaţio-temporal codes), referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizãrii spaţiului si timpului; c) coduri artefact (artefact codes), utilizate în mesajele primite de la obiecte; d) coduri mediatoare (mediatory codes), referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţãtor şi receptor (de exemplu, unghiul camerei de luat vederi în transmisiile TV).
Dale G. Lethers (1986) a identificat urmãtoarele canale de comunicare nonverbală: expresiile faciale, mişcările ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii suprasegmentali, precum intonaţia, timbrul şi volumul vocii, şi atingerile cutanate (apud Ch. U. Larson, 2001/ 2003,271).
Tabelul 1.4. Clasificarea comportamentelor nonverbale propuse de P. Ekman si W. V. Friesen (dupã D. Druckman, R.M. Rozzelle si J.E. Baxter, 1982,27)
Tipuri de comportamente nonverbale
1. Embleme: mişcări care substituie cuvintele.
2. Ilustratori: mişcări care acompaniazã vorbirea si o accentueazã, o modificã, o puncteazã etc.
3. Reglatori: mişcări ce menţin sau semnaleazã o schimbare a rolurilor de ascultãtor/vorbitor.




4. Expresii faciale {Affect displays).
5. Adaptori: automanipulãri sau manipulãri ale obiectelor legate de nevoile individuale sau de starea emoţionalã a persoanelor.


Caracteristici ale comportamentelor nonverbale
1. Utilizarea
Condiţii externe
Relaţia cu comportamentul verbal
Conştient/lntenţionalitate
Feedback extern
Tipul de informaţie transmisã codificatã idiosincretic;
sens;
informativã;
comunicativã;
interactivã
2. Originea
Rãspuns înnãscut învăţat în mod special învăţat social şi cultural
3. Codificarea
Acte codificate extrinsic.
Acte codificate arbitrar Acte codificate iconic.
Acte codificate intrinsec
Clasificarea comunicării nonverbale poate fi fãcutã, în principal, dupã modalitãţile senzoriale implicate în receptarea semnalelor. Mark L. Knapp considerã cã domeniul comunicării nonverbale include urmãtoarele fapte: 1) cum privim (caracteristicile fizice şi îmbrãcãmintea); 2) cum auzim (tonul vocii); 3) cum mirosim; 4) cum ne mişcãm - individual sau în conjuncţie cu alţii (gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale şi proximitatea); 5) cum afecteazã mediul înconjurãtor interacţiunile umane şi cum afecteazã acestea, la rândul lor, mediul înconjurãtor (dispunerea spaţială a mobilei, temperatura, prezenţa altor oameni, zgomotele ş.a.m.d.)" (M.L. Knapp, 1990, 51).
În ediţia a cincea a lucrarii Nonverbal Communication in Human Interaction, Mark L. Knapp şi Judith A. Hall (1978/2002, 7) sunt de pãrere cã „teoria şi cercetarea asociate cu comunicarea nonverbală se focalizeazã asupra a trei unitãţi primare: a) structura environmentalã şi condiţiile în care are loc comunicarea; b) caracteristicile fizice ale celor care comunicã; c) diferitele comportamente manifestate de cãtre cei care comunicã". Astfel, sub raportul
Tabelul 1.5. Aspecte ale mesajelor luate în considerare în clasificarea propusã de A.T. Dittman (dupã D. Druckman, R.M. Rozzelle şi J.E. Baxter, 1982, 24)
Toate mesajele pot varia in funcţie de:
A. Emiţător sau codificator:
Mesajele pot varia în ceea ce priveşte controlul intenţionat, cât de mult controleazã emiţătorul transmiterea mesajului.
B. Receptor sau decodiflcator:
Conştientizarea mesajului: mesajul poate fi subliminal (deci neconştientizat) sau poate fi perceput în mod conştient.
C. Canalul de comunicare;
Continuumul specificitãţii comunicative
Comunicativ Expresiv
Limbaj Expresii faciale Vocalizare Mişcări corporale
0. Valoarea informativã a mesajului:
Limbaj Expresii faciale Vocalizare Mişcări corporale
Discret Continuu

Necesitatea celei mai mari capacitãţi de transmisie a canalului (valoarea informativã cea mai mare a mesajului şi atenţia cea mai înaltã a decodificatorului)

Necesitatea unei capacitãţi de transmisie a canalului mai redusã (valoarea informativã a mesajului mai redusã şi atenţia decodificatorului mai slabã)
structurii environmentale si al condiţiilor de comunicare, studiul comunicării nonverbale are în vedere „caracteristicile mediului fizic" ce pot influenţa comunicarea interpersonală (stilul arhitectural, iluminatul, decoraţiunile interioare, temperatura, fondul sonor şi muzical), precum şi „spaţiul fizic" (utilizarea şi perceperea spaţiului, ceea ce poarta şi numele de „proxemicã", „ecologia grupurilor mici" sau „teritorialitatea"). Sub raportul caracteristicilor fizice ale persoanelor care comunicã, se studiazã: gesturile, postura, comportamentul de atingere, expresiile faciale, mişcările ochilor, comportamentul vocal.
Cei mai mulţi cercetãtori (J.K. Burgoon sj T.J. Saine, 1978; R.G. Harper, A.N. Wiens si J.D. Matarazzo, 1978; MX. Knapp, 1978; L.A. Malandro si L. Barker, 1983; J.K. Burgoon, D.B. Buller si W.G. Woodall, 1996) acceptã o clasificare rezultatã din combinarea codurilor şi mediilor de transmitere a mesajelor. „Kinezica" (aşa-numitul limbaj corporal) include mişcãrile corpului, expresiile faciale şi privirea. Studiul privirii poartã si numele de „oculezicã" (oculesics). Activitãţile vocale alcãtuiesc „paralimbajul" sau „vocalica" (vocalics). Studiul percepţiei si al modului de utilizare a spaţiului poartã numele de „proxemicã" (proxemics), iar studiul percepţiei şi al modului de utilizare a timpului este denumit „cronemicã" (cronemics)., Aspectul fizic" (physical apparence), „artefactele" (artefacts) şi „semnalele olfactive" (olfactica) sunt considerate, de asemenea, categorii separate ale comunicării nonverbale si sunt studiate ca atare, chiar dacã se recunoaste cã oamenii transmit semnale simultan prin mai multe canale, fapt pentru care este necesarã abordarea integratã a comunicării nonverbale - aşa cum cereau, între alţii, A.M. Katz si V.T. Katz (1983).
Funcţiile şi disfuncţiile comunicării nonverbale
A analiza funcţiile comunicării nonverbale înseamnã a rãspunde la întrebarea: ,,De ce apelãm la acest tip de limbaj" Altfel spus, trebuie sã vedem care sunt intenţiile, motivele şi scopurile acestei forme de comunicare. Sã amintim - respectând crolologia - câteva dintre funcţile luate în considerare de autorii de referinţã.
Paul Ekman (1965) a identificat cinci funcţii ale comunicării nonverbale: a) repetarea (dublarea comunicării verbale - spunem „da" si dãm din cap de sus în jos si de jos în sus, spunem cuiva cã adresa cautatã este pe o stradã la dreapta şi în acelaşi timp arãtãm cu mâna încotro sã se îndrepte); b) substituirea (înlocuirea mesajelor verbale - o faţã posomorâtã ne spune cã persoana în cauzã nu se simte bine etc.); c) completarea (colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai buna decodificare a lor); d) accentuarea/moderarea (punerea în evidenţă a mesajelor verbale, amplificarea sau, dimpotrivã, diminuarea celor spuse: când scândãm sloganuri, ridicãm braţul şi arãtãm pumnul; când admonestãm un prieten, expresia faciala poate arãta cã nu ne-am supãrat foarte rãu); e) contrazicerea (transmiterea de semnale în opoziţie cu mesajele verbale — spunem cã ne bucuram ca ne-am întâlnit cu o persoanã cunoscutã, dar privim în altã parte când îi întindem mâna, ne vãitãm cã nu avem din ce trãi, dar ne afişãm cu bijuterii sau haine scumpe).
Michael Argyle (1975/1988) ia in considerare patru funcţii: a) exprimarea emoţiilor; b) trans¬miterea atitudinilor interpersonale (dominanţã/supunere, plãcere/neplãcere etc.); c) prezentarea personalitãţii; d) acompanierea vorbirii, ca feedback, pentru a atrage atenţia ş.a.m.d.
Dupã E. Maurice Patterson (1991), comunicarea nonverbală îndeplineşte urmãtoarele funcţii: a) transmite informaţii; b) gestioneazã interacţiunile; c) reflectã gradul de apropiere; d) exercitã influenţã; e) controleazã sentimentele; f) faciliteazã satisfacerea unor obiective sau interese.
Judee K. Burgoon, David B. Buller si W. Gill Woodall (1989/1996,19-21), când analizeazã comunicarea nonverbală, au în vedere urmãtoarele funcţii, dincolo de rolul ei în producerea şi procesarea comunicării verbale: a) structurarea interacţiunii (înaintea începerii comunicării propriu-zise, serveşte drept ghid implicit pentru desfãşurarea acesteia, indicând cum se va desfãşura comunicarea, ce roluri vor juca persoanele implicate în actul comunicării etc.); b) identificarea sau proiectarea identitãţii sinelui (self-identity), funcţie ce se referã la modul de codificare (encoding side) şi de decodificare {decoding side) a mesajelor; c) formarea impresiei (modul în care sunt percepute persoanele dupã comportamentul lor nonverbal, formarea primei impresii); d) exprimarea şi managementul emoţiilor; e) managementul relaţiei de comunicare; f) managementul conversatiei (managing conversations); g) managementul impresiei (self-pre¬sentation); h) influenţa socialã (rolul comunicării nonverbale în procesele de persuasiune); i) înşelarea şi suspiciunea de înşelare.

În literatura românã, Gheorghe-Ilie Fârte (2004,118-119), trecând în revistã caracteristicile comunicării nonverbale, acceptã cã actele nonverbale de limbaj au şase functii: repetarea, substituirea, completarea, inducerea în eroare (ascunderea versus dezvãluirea), reglarea, sublinierea. Gesturile de ilustrare (ilustratorii) dubleazã prin repetare mesajul verbal, sporind şansele de înţelegere corectã a lui. Substituirea presupune înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresii verbale cu un gest sau cu o combinaţie de gesturi. Gheorghe-Ilie Fârte ne aduce aminte cã în perioada comunistã, când voiam sã-i avertizãm pe interlocutori cã cineva este ofiţer de securitate (şi deci sã nu mai critice sau sã nu mai spunã bancuri politice despre „iubitul conducãtor"), atingeam de mai multe ori cu arãtãtorul lipit de degetul mijlociu umãrul, semnalând cã respectiva persoanã are epoleţi, cã este gradat. Funcţia de completare este evidentã când cineva are dificultãţi în utilizarea codului verbal (de exemplu, când discutãm cu un strãin fãrã sã cunoaştem foarte bine limba în care acesta vorbeşte). Ascunderea (încercarea de a induce în eroare) sau, dimpotrivã, dezvãluirea (asocierea spontanã a unor acte de limbaj nonverbal) reprezintã de asemenea funcţii ale comunicării nonverbale, ca şi reglarea (de exemplu, marcarea prin „dregerea vocii" a începutului comunicării verbale sau semnalarea prin coborârea vocii cã suntem pe cale de a încheia discursul) şi sublinierea (de exemplu, pronunţarea într-o altã tonalitate a cuvintelor-cheie pentru a focaliza atenţia ascultãtorilor).
În parantezã fie spus, prezentatorii TV folosesc cam anapoda sublinierea: ridicã sau coboarã vocea oarecum la întâmplare, de regulã la sfârşitul enunţurilor. În astfel de situaţii este îngreunatã alocarea de semnificaţii mesajelor. Aproximativ aceleaşi funcţii sunt amintite şi de Doina-Ştefana Sãucan (2002,73): repetarea, substituirea, complement-aritatea, accentuarea, reglarea, contrazicerea.
Pentru noi, dificultatea precizării funcţiilor comunicării onverbal provine din traducerea în limba românã a funcţiilor identificate de Paul Ekman şi Wallace V. Friesen (1969): redun¬dancy (dublarea mesajelor verbale), substitution (înlocuirea mesajelor verbale), complemen¬tation (amplificarea — elaborating — mesajelor verbale), emphasis (punerea în evidenţã a mesajelor verbale) şi contradiction (transmiterea unor semnale opuse celor transmise verbal) (apud J.K. Burgoon, D.B. Buller si W.G. Woodall, 1989/1996,19), la care se adaugã funcţia de reglare. Dacã în prezentarea funcţiilor comunicării onverbal am apela la verbe, nu la substantive – aşa cum a procedat Joseph A. DeVito (1983/1988, 135-136) -, lucrurile s-ar simplifica. Vom spune, aşadar, cã „limbajul corpului” {body language) este utilizat pentru: 1) a accentua (to accent) o anumitã parte a mesajului verbal; 2) a întãri (to complement) tonul general sau atitudinea transmisã prin mesajul verbal; 3) a contrazice (to contradict) în mod deliberat mesajul verbal; 4) a onve (to regulate) transmiterea mesajelor verbale; 5) a onver (to repeat) ce s-a spus verbal; 6) a înlocui (to substitute) unele cuvinte sau mesaje verbale.
Şi în legãturã cu funcţiile comunicării onverbal ne pronunţãm pentru standardizarea terminologiei, pentru respectarea strictã a paternitãţii (unii autori români „uitã” sã aminteascã de la cine şi-au „împrumutat” ideile) şi cronologiei teoriilor, modelelor explicative, clasificãrilor etc. De asemenea, atragem atenţia asupra faptului cã domeniul de onver al comunicării onverbal este onverba necristalizat, cã în acest onv de cercetare apar continuu şi rapid cunoştinte noi. Dacã ne referim la funcţiile comunicării onverbal, ar trebui sa avem în vedere şi o a şaptea funcţie, cea de facilitare a fluenţei şi nuanţãrii limbajului verbal – aşa cum au arãtat cercetãrile recente de psihoneurologie.
Dar în nonverbal de specialitate se discutã şi despre disfuncţiile comunicării nonverbal: a) parazitarea mesajului; b) întreruperea comunicării (apud I. Chiru, 2003,33). Se poate spune cã gesturile de ilustrare sporesc uneori redundanţa, parazitând mesajul. De asemenea, „ooo”-urile, „aha”-urile, „îhî”-urile segmenteazã mesajul, împiedicând de multe ori comunicarea.
Judee K. Burgoon, David B. Buller si W. Gill Woodall (1996/1998,20) atrag atenţia asupra faptului cã nu trebuie sã acordam comunicării onverbal o pozitie secundarã, de onverbal al comunicării verbale, iar funcţiile trebuie analizate în parteneriat cu comunicarea onver, chiar dacã, uneori, comunicarea onverbal se realizeaza independent de cea onver. Astfel, comunicarea onverbal participã la producerea şi procesarea mesajelor, ajutã la definirea situatiei chiar înainte de a începe comunicarea onver, structureazã interacţiunea, serveşte la proiectarea self-ului, la formarea impresiei, la exprimarea şi la controlul emoţiilor, precum şi la managementul relaţiilor onverbal l şi al impresiei.


Cuvinte-cheie

Axiomele comunicării onverbal
Cod
Codificare
Comunicare
Comunicare onverbal
Comunicare onver
Context sociocultural
Decodificare

Funcţiile comunicării onverbal
Mesaj
Metasemnal
Semn
Semnal
Semnal supranormal
Semnificatie
Probleme recapitulative
Când a fost utilizat pentru prima oarã termenul de comunicare onverbal în titlul unei lucrãri ştiinţifice?
Care sunt notele definitorii onverb ale comunicării onverbal?
De ce comunicarea onverbal este onverbal onverbal ?
Când a apãrut limbajul verbal?
Ce consecinţe au cele cinci axiome ale comunicării onverbal pentru cercetarea concretã?


Capitolul 2
Septimiu Chelcea
Semne, semnale, coduri si canale in comunicarea nonverbală

Vom discuta în acest capitol despre componentele comunicării nonverbale clasificate dupã canalul senzorial implicat (vãz, auz, tact, olfacţie) şi în funcţie de importanţa semnalelor nonver¬bale transmise prin intermediul acestor canale. Începem prezentarea cu semnalele recepţionate, în principal, de cãtre analizatorul vizual (kinezicã, proxemicã, expresii faciale, oculezicã, artefacte), continuãm cu semnalele transmise prin canalele auditiv (vocalica) şi olfactiv şi încheiem cu cronemica, adicã percepţia timpului, care nu beneficiazã de un organ receptor specializat, ci presupune un proces psihic complex, senzorial şi de gândire în acelaşi timp.
Kinezica sau studiul mişcărilor corpului
Termenul ,kinesics", derivat de la cuvântul din limba greacã ce desemneazã mişcarea, este o invenţie lingvisticã datoratã antropologului american Ray L. Birdwhistell (1918-1994), care l-a utilizat pentru prima datã în Introduction to Kinesics (1952) şi apoi în Kinesics and Context (1970), cu înţelesul de „studiul mişcărilor corpului în relaţie cu aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale" (apud S. Jolly, 2000, 133). Termenul ca atare s-a încetãţenit în vocabularul ştiinţei comunicării. În International Encyclopedia of Communications (1989, vol. 2, 380), Adam Kendon defineşte termenul ,kinesicsif ca „studiul funcţiei de comunicare a mişcărilor corpului în interacţiunile face-to-face". În limba românã, termenul se întâlneşte în lucrãrile de specialitate sau în literatura de informare ştiinţificã sub diferite transliteraţii: kinesicã, kinezicã, kineticã, chineticã. Pe parcursul lucrãrii de faţã, când mã voi referi la ştiinţa construitã de cãtre Ray L. Birdwhistell, voi folosi cuvântul ,kinezicã", iar când voi analiza semnalele trasmise cu ajutorul corpului (gesturi, posturã), voi folosi termenul de ,,mişcări ale corpului". Termenii „limbajul trupului" sau „limbajul corpului" sunt improprii abordãrii ştiinţifice a comunicării nonverbale, ca şi termenii „limbajul spaţiului", „limbajul vorbirii" sau „limbajul hainelor".
Teoria lui Ray L. Birdwhistell se fondeazã pe asumpţia potrivit cãreia comunicarea prin mişcările corpului este sistemicã şi învăţatã social. Fondatorul kinezicii înţelege prin comuni¬care „procesele dinamice structurate referitoare la interconexiunea sistemelor vii, [...] un sistem multicanal emergent din (şi reglator al) activitãţile multisenzoriale influenţabile ale sistemelor vii" (R.L. Birdwhistell, 1967, 80, apud S. Jolly, 2000, 133). Întrucat mişcările corpului pot fi studiate la diferite niveluri (fiziologic, psihologic, culturologic), Ray L. Birdwhistell împarte kinezica în: pre-kinezicã (studiul bazelor fiziologice ale mişcărilor corpului), micro-kinezicã (studiul sistematic al kinemelor reunite în clase morfologice) şi kinezica socialã (studiul constructelor morfologice în relaţie cu interacţiunile sociale). Inspirându-se din lingvisticã, Ray L. Birdwhistell a încercat sã identifice cele mai mici unitãţi de semnificaţie ale miscãrilor corpului, pe care le-a numit ,,kineme" (kineme), prin analogie cu fonemele şi morfemele (Tabelul 2.1).
Unitatile kinezice ------------------------------------------- echivalenţa lingvisticã
Kineme----------------------------------------------------------- Foneme sau morfeme
Kinemorfeme
Complex de kinemorfeme ---------------------------------------------------- Cuvinte
Construcţii de complexe kinemorfice ----------------------------------- Propoziţii
Analizând filmele proiectate cu încetinitorul, antropologul american a ajuns la concluzia cã la om existã 50 până la 60 de kineme universale. Differenţele culturale în comunicarea nonverbală ar consta din variaţia internã a kinemelor, nu din utilizarea unor kineme diferite. Utilizarea kinemelor este invaţatã social si nici un kinem nu funcţioneazã singur (trebuie sã remarcãm cã Ray L. Birdwhistell nu a dat un înţeles foarte precis termenului de „kinem").
În experimentele realizate, Ray L. Birdwhistell dãdea sarcinã unui actor sau unui student sã execute diferite mişcări corporale, pe care grupul de studenţi trebuia sã le sesizeze. Experimentatorul întreba: „Face acest om ceva diferit prin aceasta?" În legaturã cu aceste experimente, Julius Fast (1970, 162) remarcã douã lucruri: în primul rând ca subiecţii (studenţii) nu erau întrebaţi despre semnificaţia gesturilor, ci doar dacã existã vreo diferenţã în expresia corporalã, şi, în al doilea rând, cã în analiza mişcărilor corpului s-a pornit de la „punctul zero", reprezentat de populaţia americanã, din clasa de mijloc (punctul zero înseamnã pozitia initialã în raport de care se fac diferenţieri). Ambele remarci critice sunt justificate: ne intereseazã nu acuitatea vizualã a subiecţilor, ci semnificaţia diferitelor mişcări ale corpului; pe de altã parte, extrapolarea rezultatelor experimentale de la studenţii americani la ansamblul populaţiei Terrei nu are nici bazã statisticã, nici bazã teoreticã. „Punctul zero" al americanilor este altul decât „punctul zero" al europenilor sau arabilor. De asemenea, este diferit la reprezentanţii marii burghezii şi la cei care trãiesc în sãrãcie (Chelcea, 2004,17).
Totuşi, fondatorul kinezicii are contribuţii foarte semnificative în analiza comunicării nonverbale. Aşa cum aprecia Julius Fast (1970,160), concepţia lui Ray L. Birdwhistell despre mişcările corpului are meritul principal de a fi relevat cã nici un semnal corporal nu are semnificaţie separat de alte semnale şi de context. În concepţia sa, comunicarea prin mişcările corpului este sistemicã, fiind posibilã descrierea ei independent de comportamentul particular al fiecãrei persoane: „problema este de a descrie structura mişcărilor corpului astfel încât sã putem mãsura semnificaţia mişcărilor particulare sau a complexelor de mişcări în procesul comunicării" (R.L. Birdwhistell, 1970,77, apud S. Jolly, 2000,136). Stephen Jolly (2000,136) observa cã abordarea structuralistã a comunicării nonverbale este forţatã. A.T. Dittman (1971, 341) - citat de Stephen Jolly (2000, 138) - conchide: „ipoteza de bazã a kinezicii, potrivit cãreia comunicarea nonverbală are aceeaşi structurã ca şi comunicarea verbală, nu este viabilã", dat fiind faptul ca nu existã nici o probã cã fenomenele kinezice sunt structurate lingvistic, în virtutea unor relaţii structurale independente".
Dupã mai mult de o jumãtate de secol de la formularea acestui principiu, întâlnim lucrari despre „limbajul corpului"i care au structura dicţionarelor. Pe o coloanã sunt înşirate gesturile, pe altã coloanã, semnificaţiile: braţe atârnând - nonşalanţã; braţe depãrtate, coate strânse -concentrare; brate depãrtate - egocentric; capul ridicat - orgoliu; capul drept - voinţã de acţiune; capul aplecat lateral - sentimentalism; capul plecat - introvertire; frunte înaltã şi rotunjitã - putere de abstracţie; frunte largã - extensia facultãţilor intelectuale; frunte îngustã-vederi limitate; gesturi ample - exaltare; gesturi rotunde - afectivitate; gesturi spre dreapta - extravertire; gesturi spre stânga - introvertire; gesturi în sus - ardoare;
- gesturi în jos - inhibiţie etc. (C. Blin, 1996/ 2002, passim). „Astfel de judecãţi sunt - opineazã Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 40) - atât «false», cât şi «nefolositoare unei mai bune înţelegeri a limbajului corpului»". Subscriem farã rezerve acestei opinii. Mai mult chiar, afirmãm cã astfel de judecãţi sunt nu numai false şi nefolositoare, ele sunt de-a dreptul dãunatoare şi periculoase în comuni¬carea interpersonalã, în stabilirea relaţiilor interumane. Se plaseazã în afara ştiinţei (vezi axiomele comunicării nonverbale).
Ray L. Birdwhistell are, de asemenea, meritul de a fi imaginat un sistem de pictograme cu ajutorul cãruia pot fi descrise mişcările corpului. Reproducem din lucrarea lui Judee K. Burgoon, David B. Buller si W. Gill Woodall (1986/1996,40) simbolurile folosite de Ray L. Birdwhistell pentru kinemele faciale (Fig. 2.1).
Combinarea simbolurilor kinemelor în kinemorfeme (similare cuvintelor) conduce la descrierea mişcărilor (la formarea propoziţiilor).
Sistemul de notare a mişcărilor corpului imaginat de Ray L. Birdwhistell mai cuprinde: „marcatori kinezici" (kinesic markers), care au rolul de a arãta aranjamentul sintactic al kinemelor în vorbire, desemnând pronumele, pluralul, forma verbelor, propoziţiile şi adverbele; „stres kinezic" (kinesic stress), cu funcţia de organizare a diferitelor combinaţii lingvistice, precum frazele; „semne de legãturã" (kinesic junctures), care servesc la conectarea kinemelor separate.
Din cele arãtate s-a putut remarca, pe de o parte, efortul autorului de a pune la punct un sistem de cuantificare a comportamentelor expresive şi, pe de altã parte, dificultatea de a opera cu el. Kinezica - putem spune - reprezintã o paginã din istoria studiului comunicării nonver¬bale. Ca teorie, kinezica lui Ray L. Birdwhistell este inadecvatã.
În capitolele urmatoare vom prezenta stadiul actual al cercetãrilor privind comunicarea nonverbală prin intermediul mişcărilor corporale - gesturile, postura şi mersul.
Proxemica sau percepţia şi utilizarea spaţiului
Comunicăm, desigur, cu mâinile, cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii, dar comunicăm şi prin modul în care folosim un anumit spaţiu. Oamenii politici care ţin un discurs apropiaţi spaţial de auditoriu, cu privirea îndreptatã spre cei cãrora li se adreseazã obţin un alt efect decât cei care, sã spunem, se plaseazã la o distanţã apreciabilã faţã de ei, menţin privirea în pãmânt, stau cu mâinile la spate sau cu o mâna în buzunar când îşi rostesc discursul.
În ştiintele socioumane, termenul „spaţiu" este utilizat atât pentru a desemna o realitate fizicã (de exemplu, densitatea spaţială, adicã numărul de persoane pe metru pătrat sau pe kilometru pătrat), cât şi pentru a arãta calitãţi psihosociale. De exemplu, Emory S. Bogardus (1933)a inventatat Scala distanţei sociale, Pitirim Sorokin (1943) a vorbit despre „spaţiul sociocultural", Kurt Lewin, (1948) a creat un sistem de „psihologie topologicã. Propunând o abordare sistemicã a proximitãţii, Gael Le Boulche (2001) face o serie de precizări şi de distincţii foarte importante. Astfel, în limba firancezã cuvântul proximité (provenit din lat. proximitas, proximus) se întâlneşte pentru prima oarã într-un text juridic din 1479, cu referire la actele de succesiune. Dupã secolul al XVI-lea, cuvântul „proximitate" începe sã fie utilizat şi pentru a desemna poziţia obiectelor în spaţiu şi apoi pentru a indica ordinea cronologicã a evenimentelor. Deci, etimologic, cuvântul ,,poximitate" îşi are originea în trei domenii de referinţã: drept, spaţiu, timp. Pe baza acestor constatãri, Gael Le Boulche, profesor de la Universitatea Paris IX Dauphine, defineşte ontologic proximitatea în funcţie de distanţã: „Proximitatea este o judecatã de valoare referitoare la perceperea unei distanţe, distanţa fiind o expresie a raportului dintre douã obiecte distincte în drept, în spaţiu şi în timp" (G. Le Boulche, 2001, 3).
Astfel definitã, proximitatea poate fi mãsuratã în secunde, metri, număr de generaţii într-o familie etc. Dar termenul de „proximitate" are şi o conotaţie subiectivã, fapt care impune şi o abordare calitativã, nu numai cantitativã. Gael Le Boulche propune şi o definire funcţionalã a proximitãţii cu referire la percepţia realitãţii sociale în raport de tripticul: norme juridice, spaţiu şi timp. Fãrã o raportare a omului la ceea ce este permis prin lege sã facã şi ceea ce este interzis, fãrã o raportare la un spaţiu şi la o organizare în timp a acţiunilor, viaţa socialã nu ar fi posibilã. „Proximitatea, care evalueazã distanţa pentru fiecare element al tripticului, este centratã pe percepţie" – apreciazã Gael Le Boulche 2001, 7).
Termenul de „proxemicã" a fost inventat de cãtre Edward T. Hall (n. 1914), care l-a utilizat pentru prima datã în studiul cu titlul „Proxemics - The study of man's spaţial relations and boundaries" (1963). Într-un alt studiu, „Proxemics" (1968), antropologul american mãrturiseşte cã în preocupãrile sale de cercetare a „spaţiului social ca bio-comunicare" s-a inspirat din lucrãrile lingvistului Benjamin Lee Whorf (1956) şi ale antropologului Edward Sapir (1927), considerând cã tezele despre limbaj ale acestora (existenţa unor coduri nescrise, dar înţelese de cãtre toţi) sunt aplicabile tuturor modelelor culturale. În studiul amintit, Edward T. Hall subliniazã cã problema spaţiului existã şi în lumea animalã, aratând cã îi datorãm etologului elveţian H. Hediger (1950, 1955) primele cercetãri privind comportamentul animalelor în mediul natural şi în captivitate (la circ, în grãdinile zoologice). „H. Hediger (1961) a fãcut distincţia între speciile de contact şi speciile de noncontact şi a descris operaţional termenii de distanţã personalã şi distanţã socialã. El a demonstrat cã distanţa criticã este atât de precisã, incât poate fi mãsuratã în centimetri" (E.T. Hall, 1968,86). Mutatis mutandis, se discutã astãzi despre „culturi de contact" (de exemplu, cultura arabã sau cultura mediteraneanã) şi „culturi de noncontact" (cum este cea americanã sau nord-europeanã). În culturile de contact se încurajeazã atingerile corporale (contactul cutanat) atât în spaţiul privat, cât şi în spaţiul public. Culturile de noncontact descurajeazã astfel de comportamente. La o întâlnire de afaceri, a îmbrãţişa un investitor american, a-l lua pe dupã umeri sau a-l bate pe spate cu mâna pentru a-ţi exprima ospitalitatea, bucuria este cu totul deplasat din punctul de vedere al americanului. Nu vrem sã spunem cã din aceasta cauzã investitorii americani au cam ocolit până acum Romania. Dar - cine ştie?! - poate şi faptul acesta mãrunt sã fi contribuit.
În lumea animalã, H. Hediger a identificat cinci distanţe: a) „distanţa de fugã", distanţa care îi permite unui animal sã scape prin fugã dacã simte apropierea altui animal; aceastã distanţã poate varia între 10 cm şi 500 m; b) „distanţa criticã" sau „distanţa de atac", de la care fuga pentru a scãpa de atacatori nu mai este posibilã; c) „distanţa personalã" sau „distanţa interpersonalã" dintre douã exemplare din aceeaşi specie; ea rezultã din confruntarea tendinţelor de „a fi împreunã" şi de „a fi singur" - dupã modelul explicativ propus de Michael Argyle şi Janet Dean (1965) - si se pãstreazã cu stricteţe (vezi, de exemplu, bancurile de peşti); d) „distanţa de apropiere", pe care animalele o pãstreazã într-un teritoriu (spaţiul revendicat şi apãrat de cãtre un individ, o „familie" sau o turmã); e) „distanţa socialã", pe care un individ o menţine faţã de ceilalţi membri ai grupului (pierderea ei produce anxietate).
Pe baza studiului distanţelor la animale, Edward T. Hall (1959/1973) face mãsurãtori ale pragurilor de receptare a vocii, delimitând patru distanţe interumane: a) „Distanţa intimã" (de până la 40-50 cm), în care poti simţi prezenţa celuilalt, mirosul, respiraţia. Este un spaţiu de protecţie pentru individ, accesibil numai persoanelor foarte apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului, celui mai bun prieten, propriilor copii. Apropierea interlocutorilor, acceptarea lor în zona distanţei intime exprimã o apropiere psihologicã. b) „Distanţa personalã" (50-75 cm), în care indivizii îşi pot atinge mâinile, defineşte limita contactului fizic cu ceilalţi. La acest nivel nu putem detecta cãldura, respiraţia celuilalt şi, în general, avem dificultãţi în a menţine contactul la nivelul ochilor. Dacã acest spaţiu este încãlcat, ne simţim inconfortabil, lucru sesizabil prin mişcări excesive la nivelul corpului (partea inferioarã, în special). În anumite situaţii, însă (la o petrecere), nu pãrem deranjaţi de aceastã „invadare". Reacţia faţã de invadarea spaţiului personal este în funcţie de tipul de relaţie pe care o avem cu interlocutorul (dacã manifestãm atracţie faţã de acesta, gradul de toleranţã este mai mare), c) „Distanţa socialã" (1,5-3 m) este distanţa în care pierdem detaliile privind interlocutorul. Este distanţa la care se desfãşoarã cele mai multe dintre interacţiunile individuale obişnuite, tranzacţiile, afacerile cu caracter formal. Dispunerea mobilierului unui birou ţine seama de respectarea acestei distanţe. Contactul la nivelul ochilor este foarte important pentru a menţine un nivel optim al comunicării, vocea este mai ridicatã, iar inflexiunile vocii au rolul de a reduce distanţa socialã. d) „Distanţa publicã" (3-6 m) este distanţa în care individul este protejat şi poate deveni defensiv dacã este atacat. La acest nivel pierdem foarte multe detalii ale comportamentului interlocutorului: expresiile feţei, direcţia privirii, dar suntem îndeajuns de aproape pentru a-i urmãri acţiunile. Fiecare dintre cele patru distanţe identificate de Edward T. Hall se disting prin canalele de comunicare (simţurile) cu care se opereazã. De exemplu, în cazul distanţei intime opereazã olfacţia, contactul cutanat, sensibilitatea termicã, însă analizatorul vizual joacã un rol minor. În cazul distanţei publice, vãzul şi auzul au cea mai mare importanţã, senzatiile tactile fiind practic eliminate.
Luând în calcul nu numai distanţele de la care poate fi receptatã vocea (şoaptele, vocea normalã şi strigãtele), dar şi posibilitãţile de contact cutanat, temperatura, mirosul, detectarea expresiilor faciale etc., Edward T. Hall si colaboratorii sã ajung la mãsurãtori mai fine, pe care Marc-Alain Descamps (1989/1993, 126) le prezintã într-un tabel sintetic (Tabelul 2.2).
Tabelul 2.2. Zonele de distanţã Hall (dupa M.-A. Descamps, 1989/1993, 126)

Distanţa Publicã Socialã Personalã Intimã
Îndepãrtatã 7,50 m 3,60-2,10 m 1,25-0,75 m 0,45-0,15 m
Apropiatã 7,50-3,60 m 2,10-1,25 m 0,75-0,45 m 0,15-0,00 m




a) „Distanţa intimã apropiatã" (intimate close) permite contactul cutanat, receptarea mirosului corporal al celuilalt, a cãldurii corpului sãu. Comunicarea verbală se face în şoaptã, folosindu-se chiar un limbaj nearticulat. De la aceastã distanţã (0-0,15 m) pot fi vãzute în detaliu expresiile faciale. Este distanţa dintre mamã şi nou-nãscut, dintre persoane în timpul actului sexual, dintre sportivi (la box, lupte etc.) sau dintre indivizii care cãlãtoresc împreunã într-un vehicul supraaglomerat.
b) „Distanţa intimã neapropiatã (intimate not close) este cea care le permite persoanelor sã se ţinã de mânã, sã-şi simtã reciproc mirosul corporal. Comunicarea verbală este suavã. O astfel de distanţã (0,15-0,45 m) este caracteristicã discuţiilor în familie, dar şi în unele locuri publice (în aeroporturi, de exemplu).
c) „Distanţa personalã apropiatã" (personal close) este distanţa propice confidenţelor (0,45-0,75 m). Se disting foarte bine trãsãturile feţei, se simte slab cãldura corporalã a celeilalte persoane, iar mirosul acesteia (eventual, parfumul utilizat) nu se simte decât dacã este foarte puternic.
d) Distanţa personalã neapropiatã" (personal not close) asigurã percepţia exactã a celuilalt, în ansamblu şi în detaliu. Se poate comunica fãrã a striga. De la distanţa de 0,75-1,25 m între parteneri nu se mai simte nici cãldura, nici mirosul emanat de corpul interlocu-torului.
e) ,Distanţa socialã apropiatã" (social close). De la aceastã distanţã (1,25-2,10 m) discutãm cu strãinii. Le vedem bine şi faţa, şi corpul în întregul lui. Este distanţa dintre vânzãtor şi client, dintre colegii de birou.
f) Distanţa socialã neapropiatã" (social not close) impune comunicarea cu voce tare, estompeazã diferenţele de status. La aceastã distanţã (2,10-3,60 m) au loc discuţiile formale, impersonale, ca şi discuţiile în grupurile mici. În discuţiile de salon, comunicarea verbală este susţinutã adesea de gesticulaţie.
g) „Distanţa publicã apropiatã" (public close) impune sã se vorbeascã foarte tare şi rar, accentuându-se fiecare cuvânt. O astfel de distanţã se menţine între oamenii politici şi alegãtori în cadrul mitingurilor electorale, între liderii sindicali şi manifestanţi. De la aceastã distanţã nu se mai pot distinge expresiile faciale sau culoarea ochilor celui care vorbeşte. Se vãd însă constituţia corporalã, îmbrãcãmintea etc. Ĩn sãlile de conferinţã şi în amfiteatrele universitare se fac expuneri pãstrându-se distanţa publicã apropiatã (3,60-7,50 m).
Edward T. Hall (1968) considerã cã în proxemicã trebuie luate în considerare trei feluri de spaţii: fixe, semifixe şi dinamice. Teritoriul locuit de o comunitate umanã este considerat ca un spaţiu fix. Totuşi, pentru popoarele migratoare din trecut sau pentru nomazi teritoriul era mai degrabã spaţiul semifix, chiar dinamic. Acelaşi lucru se poate spune şi despre nomazii de azi. Mobilele dintr-o încăpere sunt şi ele fixe sau semifixe. Modul în care le dispunem în spaţiu comunicã o serie de caracteristici culturale şi psihologice ale celor care le utilizeazã. Facem aici doar o singurã remarcã: tendinţa actualã este de a trata dispunerea mobilei (la locul de muncã, la întreprindere sau firmã) ca spaţiu semifix. În instituţiile de învăţãmânt, fixarea de pe podea a bãncilor şi pupitrelor este de domeniul trecutului. Când, la o facultate, s-au amenajat spaţii de învăţãmânt noi, cei mai mulţi studenţi au fost de pãrere ca mesele de scris şi scaunele nu ar trebui sã fie fixate în podea, lãsându-li-se studenţilor posibilitatea de a aranja mobilierul în conformitate cu preferinţele personale. Spaţiul în care interacţioneazã douã sau mai multe persoane este prin excelenţã dinamic, în funcţie de tipul de interacţiune şi de durata acesteia.
Aşadar, spaţiile şi distanţele prezentate nu sunt fixe şi pot varia în funcţie de norme determi¬nate cultural. „Ceea ce pentru un american înseamnã apropiere, pentru un arab poate însemnã distanţare" (E.T. Hall, 1963/1972,247). Aşa cum remarcã Edward T. Hall (1968,86), „fiecare organism trãieşte în lumea lui subiectivã, care este o funcţie a aparatului perceptiv propriu". Din aceastã cauzã, pentru proxemicã este important sã se cunoascã în detaliu fiziologia şi anatomia analizatorului vizual, ,,senzorium-ului, care la diferite popoare este diferit programat. Popoarele latine şi cele din Orientul Mijlociu micşoreazã distanţele în intercţiunile umane, comparativ cu cele nordice. Statusul interlocutorilor este una dintre variabilele care pot determina creşterea sau micşorarea distanţelor personale. G. Hearn (1957, 269) a teoretizat cã „persoanele care au putere socialã au dreptul de a stabili nivelul distanţei pe care o permit în interacţiunea cu ceilalti". De asemenea, factorii contextuali genereazã tendinţe de mãrire sau de micşorare a distanţei faţã de interlocutor. Cu cât spaţiul fizic în care ne aflãm este mai larg, cu atât tindem sa micşoram distanţa interpersonalã. Spaţiul în care se converseazã va fi mai mare într-un apartament decât pe stradã şi va fi mai mic într-o încăpere spaţioasã decat într-una îngustã. În plus, subiectul în jurul cãruia se desfãşoarã interacţiunea poate genera variaţii ale spaţiului de interacţiune. Când vorbim despre probleme personale sau împãrtãşim secrete, menţinem o distanţã mai redusã decât atunci când vorbim despre probleme cu caracter general sau când avem discuţii formale. Menţinem o distanţã mai micã dacã suntem lãudaţi decât atunci când suntem criticaţi (J. De Vito, 1987).
Micşorarea distanţei faţã de cei cu care comunicăm este un semn de solidaritate clar. O distanţã mai micã permite intrarea in funcţie a mai multor canale de transmitere/receptare a mesajelor: în afara canalului vizual, intervin auzul, simţul tactil, sensibilitatea termicã şi olfactivã (A. Montagu, 1971; M. Wiener si A. Mehrabian, 1968; L.Zunin si N.Zunin, 1972). Diferenţele legate de sex şi de vârstã se reflectã în distanţe de relaţionare diferite. Femeile interacţionezã menţinând distanţe personale mai mici decât bărbaţii, iar când este vorba despre perechi de sex opus, distanţa se mãreşte. În mod similar, copiii interacţioneazã mai aproape de adulţi, comparativ cu interacţiunile cu parteneri de aceeaşi vârstã. Distanţa interpersonalã este un determinant al interacţiunilor sociale care suportã influenţe nu numai din perspectivã culturalã, ci şi din perspectivã socializatoare. În plus, afectele pozitive sau negative faţã de interlocutor pot determina distanţe de interacţiune diferite: prietenii mai aproape decât necunoscuţii, persoanele cu care cooperãm mai aproape decât cele cu care suntem în competiţie.
Într-un experiment realizat de B. Harris, J. Luginbuhl si J.E. Fishbein (1978) s-a analizat modul în care indivizii rãspund la violarea spaţiului personal, variindu-se densitatea indivizilor în situaţia socialã datã. Când densitatea este scăzută, atribuirea cauzei încălcării spaţiului personal este la nivelul intrusului, astfel cã subiectul se poate simţi ameninţat. Rãspunsurile la încălcarea spaţiului personal pot fi diverse: de la schimbari de poznţie la interpunerea unor bariere simbolice sau rãspunsuri verbale adresate agresorului. Când densitatea este ridicatã, intruziunea poate fi perceputã ca rezultat al aspectelor situaţionale exterioare intrusului. Pe de altã parte, densitatea socialã ridicatã poate intensifica tensiunea asociatã încălcãrii spaţiului personal, pentru cã influenţa stimulilor externi depãşeşte nivelul de saturaţie. Rezultatele experimentului au arãtat cã bărbaţii au reacţionat mai putemic la încălcarea spaţiului personal în condiţii de densitate scãzutã decât în cele de densitate ridicatã doar atunci când intrusul a fost un alt bãrbat. Pentru bărbaţi, densitatea socialã a determinat şi frecvenţa anumitor rãspunsuri: privirea peste umãr, fuga etc. este mai probabil sã aparã în situaţii cu densitate ridicatã. S. Fisher si Donn Byrne (1975) aratã cã bărbaţii rãspund mai negativ decât femeile la invaziile frontale, în timp ce femeile rãspund mai negativ decat bărbaţii la invaziile laterale.
Distanţa fizicã este legatã de procesele psihice ale atenţiei prin faptul cã indivizii reţin mai bine stimulii (E. Walster si E. Berscheid, 1969). Proximitatea determinã repetarea stimulului, intensificarea acţiunilor care conduc, probabil, la o creştere a atractivitãţii faţã de stimuli. Nu avem sentimente de plãcere sau neplãcere faţã de persoanele cu care nu interacţionãm. În acelaşi timp, existã o tendinţã a indivizilor de a se plasa proxim faţã de cei pe care-i iubesc. Studiile care au încercat sa arate cã existã o legãturã între distanţã, manipulatã la un moment dat, şi nivelul atracţiei exprimate au dat rezultate contradictorii. J. Schiffenbauer (1976) susţine cã. relaţia distanţã/atracţie este mediatã de calitatea interacţiunilor dintre participanţi. Cu alte cuvinte, dacã un individ apropiat spaţial realizeazã aprecieri la adresa subiectului, el este plãcut mai mult decât un altul aflat „la depãrtare". Dacã însă. individul situat proxim face aprecieri negative, el poate fi plãcut mai puţin decât un altul aflat „la depãrtare".
Într-un studiu efectuat de A. Kahn si T.A. McGaughery (1977) s-a analizat dacã o persoanã care alege sa stea „lângã" este perceputã mai pozitiv decât o alta care alege sã stea „departe". În condiţiile în care intenţia celuilalt de a se aşeza „aproape", respectiv „departe", nu este ambiguã, existã o relaţie între distanţã şi nivelul atractivitãţii, însă numai când subiecţii sunt de sex opus. Acest lucru aratã cã interpretarea situaţiei nu se face în termeni strict de proximitate, ci mai degrabã în termeni sexuali. Dorinţa de acceptare a partenerilor de sex opus şi de dominare în grup determinã atracţia faţã de partenerul de sex opus care se aşazã „aproape". Experimentul sugereazã cã existã un pattern diferit de abordare a relaţiei atracţie/proximitate în funcţie de sex: bărbaţii au arãtat semniflcativ o mai mare atracţie faţã de femeile care se aşezau „lângã" decât faţã de cele care alegeau sã se aşeze „la distanţã", pe când femeile manifestau o mai mare atracţie pentru bărbaţii care se aşezau „la distanţã". Acest lucru conduce la concluzia cã bărbaţii reacţioneazã diferit la anumite aspecte ale proximitãţii cu persoanele de sex opus. Pentru bărbaţi, apropierea, atenţia acordatã dezvoltã. atractie, pentru femei depãrtarea celuilalt este sursã de evaluare. Atribuirea situaţiilor este diferitã: femeile considerã cã aşezarea „lângã" a bărbaţilor este datoratã întâmplãrii, şi nu intenţiei, pe când aşezarea „la depãrtare" este intenţionatã. Pe de altã parte, bărbaţii sunt, în general, iniţiatorii unor situaţii de apropiere în relaţiile dintre sexe. Efectele noncomune (S.E. Jones si K.E. Davies, 1965) sunt cele care favorizeazã anumite atribuiri. Bărbaţii aflaţi „lângã" şi femeile „departe" pot fi vãzuţi ca situaţii normale, pe când „bărbaţi departe" şi „femei aproape" sunt situaţii inedite, care transmit informaţii superioare, şi individul „infereazã existenţa unei corespondenţe" între proximitate şi intenţie. S-a pus problema dacã distanţa fizicã dintre douã persoane constituie un bun predictor pentru atractivitate, dacã pot fi fãcute inferenţe de la apropierea fizicã la cea psihicã. Cercetãrile realizate de A.R. Allgeier şi Donn Byrne (1973,213) au condus la concluzia, prin analizã de varianţã, cã existã o relaţie pozitivã între distanţa la care se poziţioneazã, indivizii şi similaritatea atitudinilor lor - anxietate, ostilitate şi depresie psihicã. În proxemicã se face distincţie între „spaţiul sociopet" (lat. peto, „a se îndrepta spre") şi spaţiul sociofug" (lat. fugio, „a se îndepãrta de"). Aceastã distincţie„ a fost a ana- lizatã pentru prima datã de psihiatrul american Humphrey Osmond (1957) şi a fost teoretizatã de cãtre Edward T. Hall (1963). Albert Mehrabian si Shari S. Diamond (1971) au probat prin studii experimentale riguroase cã dispunerea spaţială a persoanelor (cu posibilitatea contactului vizual) influenţeazã comunicarea. Când cei care comunicã se pot privi în ochi, durata comunicării este mai mare. În fond, rezultatele experimentului sunt în acord cu „efectul Steinzor". În 1950, Bernard Steinzor a observat cã factorul spaţial influenţeazã discuţiile în grup în jurul mesei rotunde (dar nu numai): schimbul de informaţii cel mai intens se realizeazã cu persoana asezatã diametral opus. Aşa se face cã la discuţiile oficiale şefii delegaţiilor stau faţã în faţã, cã atunci când la un dineu vrem sa facilitãm iniţierea conversaţiei între persoane care nu se cunosc, le aşezãm de o parte şi de alta a mesei, una în faţa celeilalte, având însă grijã ca lãţimea mesei sã nu fie mai mare de1,5 m (limita inferioarã a „distanţei sociale").
Ceea ce într-o culturã este considerat spaţiu sociopet, în altã culturã poate trece drept spaţiu sociofug şi invers, menţioneazã Edward T. Hall (1968, 91), arãtând în detaliu modul în care este codificat de cãtre indivizii aparţinând unor culturi diferite input-ul senzorial. Conform cercetãrilor sale, americanii din clasa de mijloc proveniţi din nordul Europei apreciazã distanţele vizual. La arabi, sensibilitatea olfactivã joacã un rol important în stabilirea distanţei dintre interlocutori şi celelalte simţuri intervin în proxemicã: simţul tactil, termic, auditiv.
Considerăm, alături de Edward T. Hall (1968,94-95), cã simţul spaţiului constituie o sintezã a impulsurilor senzoriale vizuale, auditive, kinestezice, olfactive, termice, De altfel, reputatul antropolog american era de pãrere cã în proxemicã trebuie avute în vedere opt dimensiuni: postura, spaţiul sociopet/sociofug, factorii kinestezici, codul atingerilor, combinaţiile retinei, codul termic, codul olfactic şi scala intensitãţii vocii. Apreciem, de asemenea, cã „legea proxemicii" formulatã de Edward T. Hall, potrivit cãreia „dintre toate lucrurile egale într-un anumit fel, cele care sunt mai apropiate de individ (momentan) sunt mai importante decât cele îndepãrtate (strãine, de altãdatã, mai târzii)" (apud G. Le Boulche, 2001,7), are o mare putere explicativã în studiul relaţiilor interpersonale. În fond, proximitatea este o judecatã de valoare asupra distanţelor, puternic influenţatã cultural. În Statele Unite ale Americii, este acceptatã „distanţa intimã" între douã femei care converseazã. În ţãrile arabe sau mediteraneene aceastã distanţã este acceptabilã şi pentru convorbirea dintre doi bărbaţi (cf. J. Fast, 1970, 30). Aşa se face cã în reportajele televizate din Iran, Irak, Arabia Sauditã, Egipt etc. putem observa adesea cum bărbaţii merg pe trotuar ţinându-se de mânã, ceea ce la noi s-ar interpreta ca un semnal sexual. „Dã-mi mâna!" sau „a cere mâna" semnificã „Te iubesc!", respectiv „a cere în cãsãtorie".

Apreciem cã programul de cercetare pe care l-a stabilit Edward T. Hall îşi pãstreazã în bunã mãsurã şi astãzi actualitatea. Reproducem lista problemelor pe care cercetarea în domeniul proxemicii le-ar avea de studiat:

2. Prin ce se diferenţiază aceste distanţe?
3. Ce fel de relaţii, activităţi şi emoţii sunt asociate fiecărei distanţe?
4. Cum pot fi clasificate spaţiile fixe, semifixe si dinamice?
5. Ce reprezinta spaţiul sociopet si spaţiul sociofug?
6. Delimitarile spaţiale:
a. Cum sunt stabilite¬?
b. Cât de durabile sunt?
c. Ce constituie violarea lor?
d. Cum sunt marcate?
a) e. Dacã şi cum poate fi cunoscut ce se petrece în interiorul spaţiului delimitat?

7. Existã o ierarhie a formelor de spaţiu (de exemplu, mai intime, mai sacre, mai publice)?
8. Legat atât de (1), cât şi de (7), existã o ierarhizare a distanţelor? Ce este permis şi în ce circumstanţe în cadrul fiecãrei distanţe?

9.. Cui îi este permis sã atingã corpul celuilalt şi în ce circumstanţe?

10. Existã tabuuri ale atingerii, privirii, ascultãrii, mirosirii celuilalt?
11.Ce nevoi sunt asociate acestora? În ce sens şi în ce tip de relaţii?
12.Care este natura senzorium-ului implicat pentru diferitele tipuri de relaţii din cursul normal al vieţii de fiecare zi?
13. Ce tip de spaţiu este necesar pentru aceste relaţii?
14.Care sunt referinţele la spaţiu în lexic?
15.Existã o utilizare a spaţiului pentru a exprima supraordonarea sau subordonarea?


Teritoriul şi spaţiul personal

Gael Le Boulche (2001, 8) are dreptate când afirmã cã pentru un individ teritoriul este definit de „ansamblul proximitãţilor". Etologii înteleg prin teritoriu spaţiul în care trãieste un ansamblu de indivizi din aceeaşi specie. Avem, aşadar, de-a face cu un „teritoriu individual" şi cu un „teritoriu colectiv". Aceste teritorii sunt marcate într-un fel sau altul. Edward O. Wilson (1975/2003,385) descrie modul în care lemurienii cu coadã inelatã (Lemur catta), care trãiesc în pãdurile din sudul şi vestul Madagascarului, marcheazã teritoriul printr-un sistem complex de comunicare olfactivã:, Atât femelele, cât şi masculii marcheazã cu secreţii genitale ramurile mici şi verticale. Ei stau în mâini, se ţin de creangã cu picioarele la înãlţime cât mai mare şi îşi freacã organele genitale în sus şi în jos cu mişcări scurte. Masculii folosesc şi marcarea palmarã, rãspândind pe crengi o secreţie mirositoare si frecând suprafeţele cu antebraţele şi cu mâinile". Ca şi secreţiile glandulare, produsele metabolice de descompunere eliberate prin urinare şi defecaţie sunt utilizate în regnul animal pentru delimitarea teritoriului. şi oamenii îsi marcheazã teritoriul, dar nu prin mijlocirea hormonilor sau dejecţiilor, ci cu ajutorul limbajului articulat şi al simbolurilor. Spunem: „proprietate privatã", „oraşul meu", „ţara mea" etc. Fixãm borne de hotar între judeţe, punem drapelul de stat la graniţã ş.a.m.d.
Gael Le Boulche (2001, 8) introduce o distincţie importantã pentru studiul sociologic al proximitãţii şi al spaţiului. Proximitatea poate fi pozitivã sau negativã. Apropierea locuinţei de o gradinã publicã sau de locul de muncã reprezintã o proximitate pozitivã, în timp ce o casã de toleranţã lângã o mãnãstire sau o cârciumã în vecinãtatea unei şcoli este o proximitate negativã (în acest sens existã şi reglementãri juridice). Ansamblul proximitãţilor pozitive determinã „teritoriul ales" (territoire choisi), constituit din proximitãţile pe care individul le-a dorit. Dimpotrivã, ansamblul proximitãţilor nedorite, pe care nu individul le-a ales în mod voluntar, reprezintã „teritoriul suportat" (territoire subi). În mod firesc, indivizii urmăresc sã maximizeze teritoriul ales şi sa reducã teritoriul suportat.
Distincţia introdusã de Gael Le Boulche ne ajutã sã înţelegem relaţiile interetnice, mai general, relaţiile interpersonale, pentru cã teritoriul regleazã interacţiunile sociale. El poate genera relaţii de cooperare, dar şi conflicte. Ne apãrãm în mod deschis teritoriul, dar şi prin stratageme mai subtile. Avem colţişorul nostru în camera de zi, biroul propriu etc. Reacţionãm când aceste spaţii sunt „invadate" de alţii. În funcţie de statusul social pe care îl avem, de puterea socialã proprie, exercitãm controlul asupra unui teritoriu mai întins sau mai redus.
Artefactele

Îmbrãcãmintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunicã apartenenţa persoanei la genul biologic (bãrbat/femeie), la o clasa de vârstã (tânar/matur/bãtrân), la o categorie socio-economicã (ţãran/orãşean; patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot etc.). Este imposibil sã fii îmbrãcat şi sã nu transmiţi celorlalţi ipso facto cine eşti şi cum percepi tu lumea.
În continuare voi aduce în discuţie unele cercetãri referitoare la psihosociologia vestimentaţiei, punând în evidenţã valoarea de comunicare a hainelor. Susan B. Kaiser (1985, 7) are dreptate când afirmã, în prefaţa la The Social Psychology of Clothing and Personal Adornment, cã „îmbrãcãmintea şi înfãţişarea sunt simboluri vizibile care influenţeazã interacţiunile cu alţii, comunicarea interpersonalã".

Vestimentaţia: determinãri geograflce, istorice şi culturale.Când analizãm vestimentaţia în contextul comunicării nonverbale trebuie sã luãm în considerare determinãrile geogra¬fice, culturale şi istorice. De la Polul Nord la Ecuator, oamenii îşi protejeazã corpul împotriva gerului sau a cãldurii excesive: îmbracã haine adecvate, diferite în ceea ce priveşte materialele (blãnuri, stofe, voaluri), culoarea (reflectantã sau absorbantã a razelor solare),croiala (strânsã pe corp sau lenjera). Istoria îşi spune şi ea cuvântul. Îmbrãcãmintea din Europa Occidentalã de azi, de exemplu, abia dacã mai aminteşte de cea din Evul Mediu, când - aşa cum apreciazã Frančoise Piponnier (1999/2002,166) - majoritatea populaţiei se mulţumea cu un minimum de veşminte, adesea cu un singur rând de haine şi ceva lenjerie de corp. Stofele şi culoarea erau calitativ mediocre; croiala rudimentarã, strâmtã. Acelaşi istoric al culturii precizeazã cã „adoptarea generalã a costumului bãrbãtesc croit pe talie, compus dintr-o vestã scurtã şi din pantalon strâmt, nu are loc decât spre sfârşitul secolului al XV-lea. Portul feminin se distinge acum cu usurinţã; înainte el se deosebea doar printr-o lungime ceva mai pronunţatã, printr-o aranjare a pieptãnãturii şi alegerea unor stofe colorate ce caracterizeazã feminitatea" (ibidem).
„Rãzboiul corsetului" ilustreazã cât se poate de bine determinarea istoricã a îmbrãcamintei. „Platoşa ciudatã" - cum numea istoricul francez Michelle Perrot (1985) corsetul - şi-a fãcut apariţia în lumea aristocratã în secolul al XlV-lea. „Timp de cinci secole, moralişti, medici şi fabricanţi de balene pentru corsete se vor intrece, unii - în rafinarea discursului despre virtuţile ţinutei, alţii - în îmbunãtãţirea mijloacelor tehnice. Generaţii întregi deprind astfel profesia deformãrii corpului femeilor - tot mai rigid, tot mai strâns, mai departe de formele suple si de legãnãrile animalului" (J.-C. Kaufmann, 1995/1998,20). Marea Revoluţie Francezã a adus şi eliberarea corpului femeii, impunându-se o idee nouã: îmbrãcãmintea simplã şi confortabilã B. (Fontanel, 1992, apud (J.-C. Kaufmann, 1995/1998, 20). „Epopeea costumului de baie" relevã şi ea modificarea pudorii de-a lungul timpului. Jean-Claude Kaufmann (1995/1998, 31)
Ne asigurã cã, pe la 1840, costumul de baie „consta dintr-o cãmaşã şi un pantalon acoperit de un mic jupon, pentru a ascunde formele". Aproximativ în aceeasi perioadã a apãrut moda -vestã-chilot de baie".
Împotriva atacurilor violente ale moraliştilor, în anii '20 ai secolului trecut a triumfat moda costumului de baie colant", mulat pe corp. Apoi a urmat micşorarea lui în dublu sens: „partea de sus, din ce în ce mai puţin sus şi cea de jos, tot mai jos, până când umerii, braţele şi picioarele se aratã publicului şi soarelui" (ibidem). Moda ,,monobikini" a apãrut pe la 1960. Sânii goi la plajã şi-au început cariera în 1964 la Saint-Tropez şi apoi sutienele au cãzut în lanţ mai rapid sau mai lent, pe toate plajele...
Determinarea culturalã a hainelor poate fi urmãritã prin semnificaţia culorilor, diferitã de la o societate la alta. „Semnificaţia simbolicã pe care o capãtã câteodatã unele culori la noi se deosebeşte din temelii de aceea pe care le-o dau populaţiile primitive" — aprecia Iulius E. Lips (1955/1959, 80). Marele etnolog german aduce în sprijinul celor afirmate numeroase exemple: în Africa apuseanã, albul este „culoarea diavolului", nu „culoarea nevinovãţiei"; la tribul Pangave, violetul este culoarea morţii; pentru tribul Athuabo din Africa rãsãriteanã, negrul este „culoarea bucuriei". Sigur cã alegerea culorii vestimentaţiei suferã şi influenţa climei: în zonele calde este preferatã culoarea albã a hainelor, în general, largi; în zonele mai reci, culori închise şi haine strânse pe corp.
Hainele, simbol al identitãţii personale şi sociale. Gilson Monteiro, profesor la Universitatea din Amazonas (Brazilia), spunea cã„haina reprezintã oglinda sinelui, marcheazã separarea dintre clasele sociale " (apud Maria Olga Dias Ribeiro de Santana, 2004). Mai mult, hainele, care sunt în egalã mãsurã pentru a acoperi goliciunea trupului şi pentru exprimarea sinelui, oferã indicii despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor, dar şi despre grupurile sociale. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (1991) arãtau cã pentru unele popoare orientale o cusãturã dreaptã semnificã integritate psiho-moralã, tighelul orizontal, pace în inimã (apud Maria Olga Dias Ribeiro de Santana, 2004).
Hainele şi, mai ales, uniformele sunt un simbol al puterii sociale pe care o ai la un moment dat. Ele influenţeazã stima de sine, dar şi comportamentul celorlalţi. „În Prusia wilhelmianã, civilii erau obligaţi sã se dea la o parte de pe trotuar când trecea un ofiter în uniformã", semnala Henri H. Stahl (1968,125). Într-un secol şi jumãtate lucrurile s-au schimbat, dar puterea socialã a uniformelor s-a pãstrat, cum au relevat şi cercetãrile lui Leonard Bickman (1974), la care ne vom referi, citându-i pe Robert B. Cialdini (1984/2004, 274): „Procedeul de bazã al lui Bickman era sã cearã trecãtorilor de pe stradã sã fie de acord cu vreo solicitare ciudatã (sã ridice de pe jos o pungã de hârtie aruncatã acolo, sã aştepte pe partea opusã indicatorului pentru staţia de autobuz). În jumatate din cazuri, solicitantul - un bãrbat tânar- era îmbrãcat în haine de stradã obişnuite, în restul cazurilor era îmbrãcat în uniformã de agent de pazã. Indiferent de felul solicitãrii, mult mai mulţi oameni se supuneau solicitantului când acesta purta uniformã".
Referitor la puterea de influenţare a hainelor „cu autoritate", experimentul natural proiectat de M. Lefkowitz, R.R. Blake si J.S. Mouton (1955) într-un oraş din Texas ni se pare cât se poate de revelator. Cei trei cercetãtori au folosit ca asociat (complice) un bãrbat de treizeci şi unu de ani, care în cadrul experimentului avea sarcina sã treacã strada pe roşu, în timp ce alt pietoni aşteptau schimbarea culorii semaforului. Când complicele purta „haine cu autoritate", respectiv costum de foartã buna calitate şi cravatã scumpã, trecãtorii care erau la semafor l-au urmat într-un număr de trei ori şi jumatate mai mare decât atunci când era îmbrãcat cu o camaşa ieftinã. şi pantaloni de lucru.
La începutul deceniului al treilea al secolului trecut apãrea la Londra prima lucrare de psihologie a veşmintelor, The Psychology of Clothes de Jean C. Flügel (1930). Psihologul britanic lansa teoria satisfacerii prin îmbrãcãminte a nevoii contradictorii de a fi decent, de a atrage atenţia şi de a proteja corpul de intemperii. Ca şi Georg Simmel (1908), Jean C. Flügel a vorbit despre „paradoxul modei", care constã dintr-o dubla mişcare: cea a pãturilor inferioare de a adopta moda clasei superioare şi tendinţa reprezentanţilor acestei clase de a renunţa la moda care începe sa fie imitatã, inventând o modã nouã. Moda, mai aratã autorul citat, este asociatã cu tendinţa de a te face remarcat, mai bine zis remarcatã, întrucât mai toate cercetãrile psihosociologice au arãtat cã femeile sunt mai interesate de modã, în particular de vestimentaţie, decât bărbaţii. Explicaţia: concurenţa pe piaţa matrimonialã. În timp, lucrãrile care analizeazã hainele ca simbol al identitãţii personale şi sociale s-au înmulţit exponenţial, chiar farã a lua în calcul mulţimea de cãrţi şi reviste despre modã.
În legaturã cu moda, este de reţinut observaţia sociologului german Georg Simmel (1858-1919) referitoare la schimbarea ei: moda „se adreseazã numai pãturilor de sus. De îndatã ce pãturile de jos încep sã-şi însuşeascã moda şi sã depãşeascã limitele fixate de cele de sus, sã spargã unitatea apartenenţei lor simbolizate astfel, pãturile de sus abandoneazã aceastã modã şi se dedicã alteia noi, prin care ele se diferenţiazã din nou de masele largi" (G. Simmel, 1911/1998,34).
În 1938, Ernst Harms a publicat în The American Journal of Sociology un studiu cu titlul „Psychology of clothes" („Psihologia hainelor"), în care discutã teoriile despre semnificaţia hainelor.
Teoriile culturologice şi sociologice au dat o explicaţie suprasimplificatã motivelor pentru care oamenii se îmbracã. Îmbrãcãmintea nu este motivatã numai de decenţã, pentru împodobire sau protejare [corporala] sau - aşa cum susţine teoria unilateralã oferitã de Freud - numai de motive sexuale. Îmbrãcãmintea este motivatã în primul rând de environment. Totuşi, chiar dacã scopurile îmbrãcãmintei sunt determinate de condiţiile de mediu, forma îmbrãcãmintei este determinatã de caracteristicile personalitãţii şi, în special, de caracteristicile mintale. Forma îmbrãcãmintei este influenţatã de mediul fizic şi de condiţiile sociale, incluzând relaţiile sexuale, costumaţia [moda], castele, clasele sociale şi relaţiile religioase, metafizice sau alte relaţii suprasenzoriale. Îmbrãcãmintea este fundamentalã în lumea emoţiilor. Nu este numai un mod de acoperire a corpului, ci şi un fel de imitaţie prin care oamenii exprimã unele dintre sentimentele sociale subiective (E. Harms, 1938,239).
Critica lui Ernst Harms la adresa teoriilor despre apariţia si evoluţia îmbrãcãmintei îsi pãstreazã actualitatea. Este greşit sa explicam un fenomen social complex printr-un singur factor cauzal, fie pudicitatea, firumosul, protejarea corpului de intemperii sau sexualitatea. În legaturã cu rolul îmbrãcãmintei, Georg Simmel (1911/1998, 96) spune:
Pentru etnografia actualã, este cert cã acoperirea sexului - ca şi vestimentaţia în genere - nu a avut initial nici o legãturã cu simţul ruşinii, ci, dimpotrivã, a jucat numai rolul unei împodobiri sau al unei intenţii asemãnãtoare, ţintindu-se prin acoperire o aţâţare erotică: este ştiut cã, la triburile care-şi duc viaţa în pielea goalã, numai prostituatele se îmbracã. Cureluşele si şorţuletele care îndeplinesc funcţia foii de viţã sunt deseori atât de sumare şi fixate în aşa fel încât, în general, nu acoperirea pare sã fie scopul lor; bineînţeles cã este vorba de alt rol. şi care este scopul reiese din alt fapt: cã, într-un număr extrem de mare, ele sunt colorate în cele mai ţipãtoare culori şi înzorzonate în modul cel mai bãtãtor la ochi. Scopul lor este, deci, evident, de a atrage atenţia asupra acestor organe.

Probabil cã în modul în care ne îmbrãcãm intervin, într-o proporţie sau alta, de la caz la caz, atât motivaţia de protejare a corpului, cât şi pudicitatea şi dorinţa de a atrage atenţia. Când, de exemplu, tinerii şi tinerile merg la discotecã, îmbracã haine care mai degrabã sã atragã sexual decât sã le protejeze corpul; hainele purtate de tinerii din gãştile de la colţul strãzii nu au funcţie esteticã, dimpotrivã. Lipsa decenţei în modul de a se prezenta al unor elevi (şi eleve) din licee sau al unor studenţi (şi studente) pune problema violenţei limbajului nonverbal.
Aceastã chestiune este la ordinea zilei şi în alte ţãri. În SUA, spre exemplu, susţinatorii uniformelor şcolare, ca simbol al statusului tinerilor şi ca mod de reprezentare a organizaţiei şcolare, se confruntã cu cei care vãd în uniforma şcolarã şi în introducerea de norme obligatorii pentru vestimentaţia studenţilor o îngrãdire a libertãţii de exprimare a personalitãţii şi o piedicã în libera angajare a tinerilor în sensul afirmãrii identitãţii lor (L.O. Hollman et al., 1996,276).
O teorie generalã asupra îmbrãcãmintei îşi asteaptã încă autorul. Trebuie sã amintim totuşi cã referitor la îmbrãcãminte s-au acumulat multe fapte de observabile.
La jumãtatea secolului trecut etnologul american Alfred L. Kroeber (1876-1960), analizând gravurile din perioada 1787-1936, a descoperit un anume ,,ritm al modei": în cultura occidentalã, la fiecare cincizeci de ani vestimentaţia se schimbã în caracteristicile ei fundamentale (tipurile permanente) şi la intervale mai mici, poate de la an la an, în detalii (tipurile aberante). Observând numai schimbarea detaliilor, s-a creat impresia, la nivelul simţului comun, cã moda se subordoneazã hazardului, fiind un fenomen aleatoriu. Cã lucrurile nu stau aşa o dovedeşte corelaţia dintre lungimea fustei şi prosperitatea economicã (Figura 2.2). Desmond Morris spune cã lungimea fustei este un „barometru economic", dar, curios, în perioadele de declin economic moda dicteazã lungirea fustei (în loc sã se facã economie la materiale), iar în perioadele de prosperitate economicã se poartã minijupa. Am înţeles cã în anul 2005, în România va fi detronatã minijupa şi va deveni regina a modei fusta a cãrei lungime acoperã rotula genunchilor... Dar dezgolirea trupului femeilor va continua. La fel ca la costumul de baie, vestimentaţia femeilor cunoaşte o dubla mişcare, însă întrucâtva diferitã: partea de sus se ridicã tot mai sus şi partea de jos coboarã de la talie in jos.
În cultura noastrã occidentalã, femeile îşi aratã „originea biologicã", buricul, pe care îl împodobesc cu cercei şi pietre (semi)preţioase. În ţãrile arabe, femeile nu lasã privirii nici mãcar glezna...
Consider ca am adus în discuţie suficiente exemple pentru a susţine ideea cã vestimentaţia unei persoane ne ajutã sã o localizãm geografic şi sã stabilim cãrei culturi îi aparţine. Pornind de la îmbrãcãminte, ne putem da seama de gustul estetic al acesteia, de firea ei: este o persoanã conformistã, care doreşte sã treacã neobservatã, sau o persoanã independentã. De asemenea, vestimentaţia poate spune ceva despre mentalitãţi (Figura 2.3). latã, de exemplu, cum este creionatã mentalitatea adolescenţilor de azi. În cadrul cursului postuniversitar despre limbajul corpului de la Yale - New Haven Teachers Institute, Patricia K. Flynn analizeazã designul vestimentaţiei adolescenţilor ca simbol identitar (Curriculum Unit 85.06.03) pornind de la urmãtoarele asumpţii, pe care le prezentãm pe scurt:
1. Îmbrãcãmintea adolescenţilor este o formã de comunicare nonverbală (înaintea prezentãrii verbale, cu ajutorul vestimentaţiei se transmit informaţii depre apartenenţa la genul social, vârstã, clasã socialã, ocupaţie, origine etnicã şi despre caracteristicile psiho-morale de personalitate).
2. Îmbrãcãmintea adolescenţilor reprezintã valorile identitare de grup şi exprimã nevoia de a fi diferiţi de adulţi (cu ajutorul îmbrãcãmintei, adolescenţii le comunicã pãrinţilor cã sunt altfel decât ei).
3. Diferenţierea îmbrãcãmintei adolescenţilor simbolizeazã nevoia de autonomie, dorinţa adolescenţilor de a fi independenţi (adolescenţii comunicã astfel protestul lor şi faptul cã sunt rebeli).
4. Diferenţierea îmbrãcãrmintei adolescenţilor faţã de îmbrãcãrmintea adulţilor este un fenomen istoric relativ recent (până la jumatatea secolului trecut, hainele adolescenţilor semãnau foarte mult cu hainele adulţilor. Generaţia anilor '50 a fost etichetatã ca „generaţia tãcutã". Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, în contextul prosperitãţii economice, moda vestimentaţiei adolescenţilor începe sã se diferenţieze de cea a adulţilor).
5. Vestimentaţia adolescenţilor de dupa 1980 are conexiune cu vestimentaţia adolescenţilor din anii '50-'60 (moda manifestã o tendinţa de ciclicitate; ceea ce pare o inovaţie în îmbrãcã-mintea unei generaţii nu este decat o derivaţie din trecut).
6. Vestimentaţia adolescenţilor de dupã 1980 este influenţatã de mass media (datoritã tehnologiilor de comunicare moderne, adolescenţii tind sã imite vedetele TV, starurile muzicale etc.).
Vestimentaţia şi statusul social. Dacã haina nu îl face pe om, cel puţin ea îl reprezintã foarte bine ca persoanã cu o anumitã pozitie în ierarhia socialã. În Roma anticã purtau togã (o bucatã de postav alb, de circa 4,50 m lungime şi 3 m laţime, care se înfãşura pe corp) doar oamenii liberi (cetãţenii), nu şi strãinii sau sclavii. Toga purtatã de tineri era tivitã cu roşu (toga proetexta). Îmbrãcau toga albã numai dupã ce împlineau şaptesprezece ani, în cadrul unei ceremonii ce avea loc în Forum. În Egiptul antic, purtau sandale numai persoanele cu poziţie socialã înaltã. Alison Lurie, autoarea cãrţii The Language of Clothes (1981), spune textual: „Grecii şi romanii determinau clasa socialã din care fãcea parte o persoanã dupa culoare, dupã numărul veşmintelor cu care se îmbracã şi dupã podoabele aplicate pe haine" (apud P.K. Flynn). Trebuie sã recunoaştem cã lucrurile nu s-au schimbat prea mult în cultura noastrã europeanã nici azi.
Într-o lucrare intitulatã sugestiv The Power of Dress, Jacqueline Murray (1989) a identificat în lumea afacerilor trei tipuri de vestimentaţie: 1) hainele specifice corporaţiilor, purtate mai ales de avocaţi, directori şi bancheri (design simplu, de culoare gri sau bleumarin pentru costumele
brãbãteşti, din stofã flanelatã, alb imaculat sau albastru deschis pentru cãmãşi, iar pentru femei, bluze, rochii din bumbac ori din pânzã de in); 2) haine menite sã comunice, utilizate cu precãdere de persoanele implicate în marketing, educaţie, industriile în expansiune (costume şi rochii practice, relaxante, semitradiţionale, din împletituri şi ţesãturi cu ochiuri largi, cu imprimeuri odihnitoare sau în dungi); 3) haine inovatoare, întâlnite mai ales la artişti, la cei ce lucreazã în domeniul publicitãţii, la vânzãtorii cu amãnuntul sau la proprietarii de magazine de lux (largi, design excentric, culori ţipãtoare) (apud Ch. U. Larson, 2001/2003, 287).
Anat Rafaeli si Michael G. Pratt (1993) au operaţionalizat conceptul de „vestimentaţie organizaţionalã" (organizational dress), luând în considerare trei dimensiuni: caracteristicile îmbrãcãmintei (culoarea, materialul şi stilul vestimentaţiei), omogenitatea îmbrãcãmintei si atributele comparative ale acesteia (variabilitatea şi unicitatea) (Tabelul 2.3).
Tabelul 2.3. Operaţionalizarea conceptului de .vestimentaţie organizaţionalã" (dupa A. Rafaeli şi M.G. Pratt, 1993, 36).
Aspectul vestimentaţiei Posibilitãţi Operaţionlizare .
Atributele vestimentaţiei Albastru, roşu auriu Ce culoare?
Fibre naturale, sintetice Din ce este fãcut materialul?

Formal, cauzal Care este stilul?
……………………………………………………………………………………………………………...

Omogenitatea vestimentaţiei Omogenitate aleatoare Cât de liberã este variabilitatea
Omogenitate stratificatã vestimentaţiei angajaţilor şi variabilitatea
Omogenitate completã dintre subgrupele organizaţiei
………………………………………………………………………………………………………….
Evidenţierea prin vestimentaţie Variabilitate ridicatã Cât de diferitã este vestimentaţia,
Variabilitate moderatã comparativ cu membrii
Variabilitate scãzutã din afara organizaţiei
……………………………………………………………………………………………………………….
Expresiile faciale
Studiul expresiilor faciale a debutat în a doua jumãtate a secolului al XK-lea. Sã ne amintim de celebra lucrare a lui Charles Darwin Expresia emoţiilor la om şi animale (1872/1967). În timp, s-a adunat un munte de fapte de observaţie, s-au emis diferite ipoteze şi s-au elaborat tehnici din ce în ce mai sofisticate pentru înregistrarea contracţiei muşchilor faciali din care rezultã expresiile faciale. Charles Darwin (1872/1967, 14) a ajuns la concluzia cã „aceeaşi stare psihicã este exprimatã în toata lumea cu o uniformitate remarcabilã: acest fapt este, prin el însuşi, interesant, ca o dovadã a strânsei asemãnãri a structurii corporale şi a dispoziţiei mintale a tuturor raselor omeneşti". Totuşi, observa Charles Darwin (1872/1967,18), utilizarea muşchilor feţei (în număr de 55, dupa Moreau) diferã de la o persoanã la alta (de exemplu, „capacitatea de a-şi arãta caninii de o singurã parte" sau „capacitatea de a-şi ridica aripile nãrilor").
Dupa ce a fost imediat acceptatã de cãtre oamenii de ştiinţã, o datã cu extinderea cercetãrilor comparative interculturale dupã 1930 teza universalitãţii expresiei emoţiilor a început sã fie contestatã şi, în cele din urmã, abandonatã.
Într-un studiu din 1938, psihologul american Otto Klineberg (1899-1979) a contestat deschis teza universalitãţii expresiei faciale a emoţiilor, avansând ipoteza determinãrii culturale a lor. Zâmbetul, spre exemplu, ar exprima emoţii diferite la populaţiile din Orient, comparativ cu cele din Occident. Pentru un european, zâmbetul înseamnã bunã dispoziţie, plãcere sau ironie. Zâmbetul unui japonez poate sã semnifice şi acordul cu pedeapsa administratã, şi asocierea la indignarea celui care administreazã pedeapsa. Din astfel de exemple, mai mult decât din fapte de observaţie sistematice, Otto Klineberg a tras concluzia cã expresiile emoţiilor au o specificitate culturalã distinctã. Cercetãrile experimentale interculturale iniţiate de Paul Ekman în deceniul al saptelea al secolului trecut susţin însă teza universalitãţii expresiilor faciale ale emoţiilor.
În 1965, când Paul Ekman (n. 1934) a început sã studieze expresiile faciale, majoritatea antropologilor erau convinşi de faptul cã gesturile şi emoţiile au fundamente culturale, cã sunt învăţate în procesui socializãrii (ipoteza relativismului). Paul Ekman a pornit de la ipoteza cã expresiile faciale sunt programate ca o parte naturalã a emoţiilor. Pentru cã toţi oamenii aparţin aceleiaşi specii si toţi au acelaşi număr de muşchi faciali (43 de muşchi faciali), este de aşteptat ca oriunde în lume emoţiile sã se exprime în acelaşi mod, sã fie recunoscute ca atare. Fiecãrei emoţii îi corespund câte doua expresii faciale: una programatã ereditar, aceeaşi în toate culturile; alta, reprezentând o abatere de la expresia programatã, variazã de la o culturã la alta. În sprijinul ipotezei universalitãţii expresiilor faciale ale emoţiilor, Paul Ekman invocã cercetãrile lui H.C. Triandis si W.W. Lambert (1958), care au cerut unui număr de studenţi americani şi greci, precum şi locuitorilor unei mici localitãţi din insula Corfu (insulã greceascã din Marea Ionicã) sã acorde note de la 1 la 9 unor fotografii reprezentând persoane care exprimau diferite stãri emoţionale, dupa cum le considerã agreabile sau dezagreabile. Studenţii, în ciuda diferenţelor etnice, au dat note foarte apropiate, spre deosebire de locuitorii din mediul rural, care au introdus unele discordanţe în notare. Aceastã primã cercetare comparativã interculturalã, care înclinã balanţa în favoarea tezei universalitãţii expresiei emoţiilor, nu a fost scutitã de critici metodologice întemeiate: s-a prezentat fotografia unei singure persoane (o actriţã care exprima diferite emoţii), nu s-a verificat implicarea în sarcina de notare a subiecţilor (s-ar fi putut ca studenţii sa fie mai motivaţi sã evalueze fotografiile), emoţiile nu erau naturale (se ştie astazi cã exista diferenţe notabile între zâmbetul spontan şi cel „artificial").
Mai concludentã este însă cercetarea din 1970 a psihologului de origine turcã M. Cuceloglu, care a înlocuit fotografiile cu desene stilizate ale expresiilor faciale. S-au utilizat 60 de desene compuse din patru tipuri de poziţii ale sprâncenelor, trei tipuri de poziţii ale ochilor şi cinci tipuri de configuraţii ale gurii. Pentru identificarea emoţiilor cãrora le corespund (pe baza unei liste de 40 de emoţii), desenele au fost prezentate unor grupuri de studenţi japonezi, turci şi americani. Aproximativ un sfert dintre desenele rezultate din combinarea elementelor amintite s-au dovedit imposibile sub raportul contracţiei muşchilor faciali. S-a ajuns la concluzia cã expresiile faciale ale emoţiilor sunt, dacã nu determinate, cel puţin condiţionate biologic (anatomo-fiziologic).
Cercetãrile coordonate de Paul Ekman au demonstrat cã expresiile faciale ale emoţiilor sunt universale. Studenţii aparţinând unor grupuri etnice foarte diferite (americani, argentinieni, brazilieni, chilieni, japonezi) au identificat emoţiile corespunzãtoare expresiilor faciale. S-au prezentat 30 de fotografii ale unui număr de 14 persoane care exprimau şase emoţii considerate fundamentale: bucurie, dezgust, fricã, furie, surprizã, tristeţe (Tabelul 2.4).
Dupa cum se observã cu uşurinţã, procentajul acordului în evaluarea emoţiilor la studenţii din experiment este foarte ridicat. Nu cumva accesul generalizat la mass media (tipãrituri, filme etc.) în cele cinci ţări stau la baza acestui acord? Pentru a elimina o asemenea ipotezã, Paul Ekman, E.R. Sorensen şi W.V. Friesen (1967) au montat un experiment în care subiecţii erau persoane din Insulele Borneo, din Arhiplelagul Malaez, din Noua Guinee. Dat fiind faptul cã subiecţii din experiment erau neşcolarizaţi, rezultatele nu au fost concludente. IÎn 1971, experimentul a fost reluat pe populaţia Papua din Noua Guinee: 189 de aduţii trebuiau sã identifice emoţiile redate în trei fotografii, conform unor scurte povestiri.
Copiii băştinaşilor aveau o sarcinã mai simplã: trebuiau sã identifice emoţiile redate de douã fotografii. De aceasta datã procentajul acordului dintre populaţia Papua şi populaţia din ţãrile industrializate s-a dovedit a fi ridicat, conducând la concluzia universalitãţii expresiilor faciale ale emoţiilor. Paul Ekman (1993, 384), referindu-se la cercetãrile fãcute împreunã cu Wallace V. Friesen, afirmã: „Noi am gãsit evidenţa universalitãţii în expresiile spontane şi în expresiile deliberate. Noi am postulat reguli de manifestare (display rules) - prescripţii cultural-specifice despre cine poate sã dezvãluie o anumitã emoţie, cui şi când - pentru a explica modul în care diferenţele culturale pot ascunde universalitatea expresiilor şi am arãtat experimental cum apar acestea". Aşadar, la întrebarea „Sunt expresiile faciale universale sau cultural specifice?" nu existã un rãspuns tranşant: diferite aspecte ale expresiilor sunt atât universale, cât şi cultural specifice.
Recent (13 septembrie 2003), s-a anunţat într-o emisiune de ştiri (TVR 1) cã în SUA a fost pus la punct un sistem de ecografie cu ajutorul cãruia pãrinţii pot vedea pe un ecran imaginea tridimensionalã a fãtului, distingându-se momentele în care acesta zâmbeşte. Este şi aceasta o dovadã a caracterului ereditar al expresiilor faciale.
Surâsul, de exemplu, este universal şi are aceeaşi semnificaţie în toate culturile şi la toate popoarele lumii. Până si oile, despre care se credea cã nu strãlucesc prin vioiciunea creierului, diferenţiazã figura umanã încruntatã de cea zâmbitoare. Un experiment realizat de un specialist de la Universitatea Cambridge - conform Magazinului ştiinţific difuzat de BBC (26 iunie 2004) - a pus in evidenţã cã 90 la sutã dintre oile testate au recunoscut figura umanã schematicã a unui om care râde.
Zâmbetul şi râsul. Numeroşi filosofi şi oameni de ştiintã au încercat sã pãtrundã în esenţa râsului şi a surâsului (Th. Hobbes, B. Spinoza, R. Descartes, Imm. Kant, Ch. Darwin, H. Bergson, P. Ekman şi încă mulţi alţii). Charles Darwin (1872/1967, 111) aprecia cã„râsul pare sã constituie, în primul rând, expresia simplei bucurii sau fericiri". Cât priveşte caracterul înnãscut al râsului şi surâsului (zâmbetului), Charles Darwin aducea în discuţie cazul Laurei Bridgman (studiat de F. Lieber, 1851), „care, din cauza orbirii şi a surzeniei, nu a putut dobândi vreo expresie prin imitare, totuşi, atunci când i s-a comunicat prin limbajul gesturilor o scrisoare de la un prieten iubit a râs şi a bãtut din palme, iar obrajii i s-au îmbujorat" (ibidem). Motivele pentru care omul râde sunt variate, dar mecanismul râsului este totdeauna acelaşi: inspiraţie adâncã, scurte contracţii spasmodice ale toracelui, în special ale diafragmei. De aici şi vorba: „Râdeau de se ţineau cu mâinile de burtã". „În timpul râsului, gura este mai mult sau mai puţin larg deschisã, cu colţurile mult trase înapoi, precum şi puţin în sus, iar buza superioarã este puţin ridicatã" - observa Charles Darwin, care ilustreazã cele spuse cu o planşã cu desene şi fotografii reprezentând diferite grade de râs şi de surâs.
Am subliniat cã, uneori, râdem din tot corpul (deşi se spune „râdem din tot sufletul"). Râdem de „ne doare burta" sau „ne tãvãlim pe jos de râs". În fond, este vorba despre contracţiile musculare şi despre stimularea secreţiei unor endorfine, fapt ce menţine sau amplificã veselia. Pe astfel de date, probate ştiinţific, se bazeazã terapia prin râs şi, până la un punct, concursurile „Cine râde mai mult". Claudia Schäfer a observat cã putem evalua intensitatea râsului (pe o scalã de la 1 la 10) dupã manifestãrile nonverbale antrenate gradual:
1) Întâi surâsul şi apoi izbucnirea în râs.
2) Gura se deschide din ce în ce mai larg.
3) Colţurile gurii se deplaseazã tot mai în lateral, spre urechi.
4) Nasul se încreţeşte.
5) Sunetul se apropie tot mai mult de strigãt sau lãtrat.
6) Ochii se închid „cu lacrimi", iar pielea din jurul lor face dungi multe şi mici.
7) Capul cade tot mai mult pe spate şi umerii se ridicã.
8) Apare o mişcare de legãnare a trupului.
9) Persoana se autoîmbrăţişeaza (autoatingere), cuprinzându-şi trupul cu mâinile.
10)Declanşeazã un mod oarecare de a bate din picioare (apud Şt. Prutianu şi M. Danilet, 2004, 231).
Deşi s-au acumulat multe date de cercetare despre râs şi surâs, adevărul este cã, în multe privinţe, zâmbetul şi râsul au rãmas o enigmã. Multã vreme s-a crezut cã plâng şi animalele, dar râsul este specific omului. Totusi, cercetãrile etologice au arãtat cã zâmbetul si râsul pot fi întâlnite, în linie directã, şi la primate. Conform ipotezei lui J.A.R.A.M. van Hooff (1972), zâmbetul uman a derivat din comportamentul de „arãtare a dinţilor", care constituie un semnal social biogenetic primitiv (Figura 2.4). „La om- spune Edward O. Wilson (1975/ 2003,185) - rânjetul tãcut şi gura deschisã relaxatã par sã fi convers pentru a forma doi poli într-o serie nouã, gradatã, mergând de la un rãspuns prietenos general (zâmbet) la joc (râs)".
Primatele recurg la comportamentul de arãtare a dinţilor când întâlnesc stimuli contrarianţi, manifestând in acelaşi timp tendinţa puternicã de a pãrãsi locul, de a fugi. Dezvelirea dinţilor se intensificã pe mãsurã ce comportamentul de fugã este zãdãrnicit de agresor. La cimpanzei, acest comportament este frecvent întâlnit pentru a semnala contactele nonagresive, chiar prietenoase. Pe de altã parte, „relaxarea prin arãtarea gurii deschise" este însoţitã deseori de emiterea unor vocalizãri scurte. Aceste doua semnale: „a arãta dinţii" si „a arãta gura des¬chisã" au evoluat la om spre zâmbet şi, respectiv, spre râs. Dacã este adevãrat cã fiinţele umane moştenesc zâmbetul şi râsul de la primate, tot atât de adevarat este şi faptul cã normele culturale ne impun când şi în legãturã cu ce ne este permis sã râdem sau sã zâmbim.
Prin culturã, cele doua comportamente s-au nuanţat foarte mult. Limba românã are circa 360 de epitete pentru a califica estetic zâmbetul şi aproximativ 325 de epitete pentru a reda caracteristicile şi particularitãţile psihice ale persoanei care râde. Preluãm unele exemple din Dicţionarul de epitete al limbii române (1985) de Marian Bucã. Tudor Arghezi identificã un zâmbet diafan; Dimitrie Anghel, un zâmbet duios ca o geanã de zi; Camil Petrescu sesiza zâmbetul întristat ce mãreşte gura; Mihail Sadoveanu remarcã zâmbetul însorit; Mihai Eminescu, zâmbetul trist.
Pentru a-i sancţiona pe cel care nu are dreptul sa râdã de alţii - dacã are cineva acest privilegiu! -, la români existã zicala „Râde ciob de oalã spartã". Foarte probabil ca şi la alte popoare existã proverbe care reglementeazã acest comportament complex ce exprimã o mulţime de sentimente, stãri psihice normale şi patologice. Normele referitoare la râs variazã de la o culturã la alta şj de la o epocã la alta, dar totdeauna râsul funcţioneazã ca un „gardian al ordinii publice" (M.-A. Descamps, 1989/1993,164). În acest sens, romanii spuneau: Ridendo castigat mores (Prin râs se îndreaptã moravurile). Într-o lucrare scrisã în spiritul filosofiei antice, Joseph-Maria Bochenski (1902-1995), gânditorul de origine polonezã, fost rector al Universitãţii din Freiburg, îndemna în Manual de înţelepciune pentru oamenii de rând (1994/ 2003, 72) sã ne apropiem de ceilalţi cu surâsul pe buze.
Dar când devin zâmbetul şi râsul, din contracţii ai muşchilor faciali, modalitãţi de comunicare nonverbală? Observarea sistematicã a preferinţelor vizuale ale fiinţei umane în primele ei sãptãmâni de viaţã a evidenţiat orientarea primarã cãtre congeneri. Nou-nãscutul este atras vizual de tot ce-l înconjoarã, în mod deosebit de obiectele mobile, cu contururi curbilinii, strãlucitoare, colorate, cu elemente în relief (R. Ahrens, 1954). Or, aşa cum remarca R.L. Fantz (1975), chipul uman posedã toate aceste atribute. latã de ce nou-nãscuţi îşi privesc pãrinţii şi îşi contractã instinctiv muşchii faciali (pãrinţii se amãgesc crezând cã au fost recunoscuţi şi cã li se zâmbeşte). Se poate susţine cã figura umanã este programatã biologic sã se orienteze cãtre semeni (Th.G. Decarie, 1980).
În stadiul actual al cercetãrii ştiinţifice nu se cunoaşte destul de bine cum se realizeazã achiziţiile cognitive şi socio-afective care îi permit nou-nãscutului sã-şi identifice pãrinţii şi sã le decodifice fizionomia. Unii cercetatori - de exemplu, G.C. Carpenter, 1970 - plaseazã începutul acestor procese în primele douã sãptãmâni de viaţã. Alţi cercetatori (H.D. Fitzgerald, 1968; J.L. Laroche, 1976) plaseazã apariţia capacitãţii de diferenţiere a chipului mamei de al altor persoane la vârsta de 12-20 de sãptãmâni. G.M. Olson (1981) stabileşte cã mai devreme de cinci sãptãmâni deosebirea dintre fizionomia mamei si cea a altor persoane nu este sigurã. Şi L.R. Sherrod (1979) constatase inexistenţa acestei discriminari la copiii mai mici de cinci luni. Abia atunci zâmbetul comunicã.
Se acceptã totuşi cã discriminarea vizualã la nou-nãscuţi se realizeazâ dupa vârsta de trei luni, iar comunicarea prin surâs se realizeazã în etape (M.-A. Descamps, 1989/1993,163). În luna a treia, nou-nãscuţii încep sã-şi concentreze atenţia spre partea mobila a feţei (partea de jos); în luna a patra, reacţioneazã prin zâmbet când persoanele din jur, nu neaparat pãrinţii, îşi miscã buzele. Aşadar, zâmbetul, ca „manifestare pozitivã şi fragilã a expresivitãţii în devenire" (M. Bernard, 1976), se bazeazã pe datul înnãscut, dar se construieşte în timp prin achiziţii psihologice şi sociale.
Paul Ekman a catalogat 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate. Zâmbetele „naturale" se deosebesc de cele false, „artificiale", prin aceea cã dureazã mai mult şi cã în performarea lor participã atât muşchii feţei, cât şi cei ai ochilor (culores oculi). În cazul zâmbetelor false se contractã doar muşchii din jurul ochilor, apãrând la coada ochilor riduri („laba gâştii"), nu şi muşchii feţei. În lucrarea Limbajul corpului pentru manageri, Horst H. Rűckle (1979/1999, pp. 151-154) analizeazã opt tipuri de zâmbete. Le prezentãm într-o forma sinteticã:
1) Zâmbetul voit, fabricat, chinuit (colţurile gurii drepte, buzele drepte şi lipite). Apare şi dispare repede. Poate exprima jena.
2) Zâmbetul dulceag (întinderea şi subţierea buzelor; însoţeşte universalul „da").
3) Zâmbetul „pe sub mustaţã" (buzele tensionate şi lipite; exprimã voinţã, dar şi reţinere).
4) Zâmbetul depreciativ (colţurile gurii sunt retrase puţin în jos, este afişat de persoanele blazate, ironice, poate exprima acordul şi dezacordul, în acelaşi timp).
5) Zâmbetul relaxat (lipsit de tensiune, exprimã bucuria, dragostea, preţuirea celuilalt).
6) Zâmbetul strâmb (un colţ al gurii este tras în jos şi celalalt în sus; exprimã o amabilitate forţatã, un conflict intern; este „zâmbetul subalternului" nevoit sã asculte o glumã „bãtrânã" a şefului).
7) Zâmbetul care exprimã frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este puţin între-deschisã; colţurile gurii sunt trase spre urechi).
8) Zâmbetul condescendent, resemnat (rãsfrângerea înainte a buzei inferioare; adesea, este însoţit de înclinarea capului spre dreapta şi/sau ridicarea şi tremuratul umerilor).


Râsul - poate este mai corect sã spunem ,râsurile", pentru cã este vorba, aşa cum am arãtat, de multe reacţii complexe în care intervin componente cognitive, afective, morale şi pe care le subsumãm oarecum forţat termenului de „râs" - apare relativ târziu, deşi de timpuriu nou-nãscuţii „râd cu ochii". Ca şi în cazul zâmbetului, se pune problema determinãrii momentului în care contracţile spasmodice ale diafragmei şi ai muşchilor faciali, acompaniate de vocalizãri ritmice, devin semnal în cadrul comunicării nonverbale, cu alte cuvinte, când dobândeşte râsul o funcţie simbolicã.
În 1981, Marc-Alain Descamps, F. Détienne, N. Terrasson, C. Givré si P. Dung au cercetat, apelând la observaţia directã, comportamentul publicului la Cirque d'Hiver din Paris. Populaţia observatã (48 de persoane, bărbaţi şi femei, 24 de adulţi si tot atâţia copii cu vârsta cuprinsă între trei si doisprezece ani) a fost caracterizatã dupã cum: 1) nu reacţona în nici un fel; 2) zâmbea; 3) râdea; 4) râdea în hohote, antrenând tot corpul. Rezultatele au aratat ca diferenţierea pe sexe nu a influenţat reacţiile publicului. Clovnii (observaţia s-a fãcut asupra unui număr de clovnerie, în care au fost identificate 28 de momente ce declanşau râsul) au izbutit sã smulgã mai mult zâmbete decât hohote de râs, dar diferenţiat pe categorii de vârstã: o datã cu vârsta sporesc şi zâmbetele (25% la adulţi; 21% la copiii de şase ani; 13% la cei de trei ani). Acelaşi lucru s-a observat când au fost codificate reacţiile pozitive la situaţiile comice (46% la adulţi; 42% la copiii de şase ani; 29% la copiii de trei ani). S-a mai observat cã atunci când râd, copiii antreneazã tot corpul, în timp ce adulţii reacţioneazã astfel mult mai rar (71% la copii, 29% la adulţi). Marc-Alain Descamps (1989/1993, 166-167), dupã care am reprodus rezultatele acestui studiu, conchide cã la vârsta de trei ani copiii conştientizeazã cã vin la circ pentru a râde, dar râsul lor este mai degrabã o imitaţie a râsului adulţilor. La vârsta de şase ani, râsul exprimã sentimente de plãcere proprii, reprezintã o eliberare de energie plenarã.
Stereotipul potrivit cãruia femeile au o expresivitate facialã mai mare decât bărbaţii conţine cel puţin un sâmbure de adevãr. Cercetãrile ştiinţifice realizate, între alţii, de B.W. Eakins şi R.G. Eakins (1978), M. LaFrance şi C. Mayo (1979) susţin aceastã concluzie. Se pare cã femeile au o capacitate superioarã de codificare a diferitelor tipuri de emoţii. Conform unui studiu al lui S.F. Zaidel şi Albert Mehrabian (1969) femeile transmit mai exact semnalele emoţiilor negative, în timp ce bărbaţii transmit mai exact semnalele despre emoţiile pozitive (apud J.K. Burgoon, D.B. Buller şi W.G. Woodall, 1989/1996, 235).
S-a mai constatat, de asemenea, cã femeile zâmbesc mai mult decât bărbaţii. Este, fãrã îndoialã, un rezultat al socializarii. L.R. Brody (1993) a constatat cã fetiţele sunt încurajate sã exprime emoţiile pozitive (happiness expression), bãieţii, pe cele negative (anger expression). Apoi, prin profesiile practicate (vânzãtoare, educatoare, stewardese, coafeze, asistente medicale etc.), chiar li se impune femeilor sã zâmbeascã. Este bine cunoscut zâmbetul profesional al prezentatoarelor TV. Pentru femei, zâmbetul este un fenomen interacţional, în timp ce pentru bărbaţi este o expresie emoţionalã - sunt de pãrere M. LaFrance şi C. Mayo (1979). Probabil cã din aceasta cauzã mulţi nu se încred în zâmbetele femeilor. Chiar copiii acordã mai multã însemnãtate zâmbetului tatãlui decât celui al mamei, aşa cum a rezultat dintr-un studiu al lui D.E. Bugental et al. (1970). S. Beekman (1975) a descoperit ca zâmbetul femeilor este asociat sentimentelor de anxietate, disconfort, deferenţã şi stingherealã, spre deosebire de zâmbetul bărbaţilor, care este corelat cu dorinţa de afiliere şi cu sociabilitatea. Judee K. Burgoon, David B. Buller si W. Gill Woodall (1989/1996,236) sunt de pãrere cã diferenţele privind semniiicaţia zâmbetului la femei şi la bărbaţi se datoreazã modului în care aceştia au fost socializaţi: femeile, sã utilizeze zâmbetul pentru a interacţiona; bărbaţii, pentru a-şi exprima sentimentele de prietenie şi bucurie. T.L. Davis (1995) a ajuns la concluzia cã femeile mascheazã cu o expresie facialã pozitivã mai bine decât bărbaţii stãrile de nemulţumire.
Marianne La France si Marvin A. Hecht (1999) analizeazã zâmbetul ca expresie a unei emoţii pozitive, dar şi ca obligaţie profesionalã. Profesorii, ca şi vânzãtorii la ivirea cumpãrãtorilor potenţiali este bine sã zâmbeascã. Zâmbind mereu, vor dobândi o faţã prietenoasã, ceea ce îi va ajuta în activitatea lor. Mai general spus, toţi ar fi bine sã zâmbim mai mult, dacã nu chiar sã râdem mai mult. Având un scop, acela de a depãşi situaţiile stresante, el nu este un „râs prostesc". În unele clinici s-au introdus programe speciale în care pacienţii, de regulã copii, sunt fãcuţi sa râdã. Organizaţia umanitarã din Germania „Kinder und Krebs" (Copiii şi cancerul), de exemplu, a iniţiat un astfel de program.
Zâmbetul şi râsul sunt expresia bunei dispoziţii, dar - aşa cum s-a vãzut - şi o modalitate de producere a ei. Deci sã descreţim fruntea prin uşoarã decontractare a muşchilor, „ceea ce netezeşte fruntea, înlãturã orice urmã de încruntare, arcuieşte puţin sprâncenele şi ridicã pleoapele. De aici şi expresia exporrigere frontem, descreţiţi fruntea, a fi vioi şi vesel" (Ch. Darwin, 1872/1967,119). La bucurie, faţa se lumineazã; la mâhnire, se lungeşte. Expresiile „i-a cãzut falca" sau „i s-a lungit faţa" traduc adesea foarte exact supoziţia „s-a supãrat de moarte". Este vorba despre contracţia ,,muşchiului tristeţii", care trage colţurile gurii în jos. Când zâmbetul este însoţit de lãsarea colţurilor gurii în jos, este semn de batjocurã.
Întrebat ce înţelege prin „a fi bine dispus", un copil a rãspuns: „Sã râzi, sã vorbeşti şi sã săruţi". Charles Darwin (1872/1967,119) comenteazã: „Ar fi greu sã dai o definiţe mai adevãratã şi mai practicã", adãugând: „La toate rasele umane, expresia de bunã dispoziţie pare sã fie aceeaşi şi este uşor de recunoscut" (ibidem).
Şi celelalte emoţii de bazã- surprizã, groazã, mânia, dezgustul, tristeţea- se pot citi pe feţele oamenilor întocmai ca şi bucuria. În acest scop, Paul Ekman şi Friesen V. Wallace (1978) au pus la punct un „Sistem de Codificare a Acţiunilor Faciale" (Facial Action Coding System -FACS) cu ajutorul cãruia pot fi identificate 44 de „unitaţi de acţiune" faciale (Action Units -AUs), cele mai mici unitãţi care pot fi anatomic distincte şi vizual distinctibile. Scorul FACS mãsoarã în AUs schimbarea (acţunea facialã) prin raportare la „faţa neutrã". Unele AUs au trei niveluri: slab, moderat si intens. Scorurile FACS sunt direct proportionale cu intensitatea emoţiilor. Sistemul imaginat de Paul Ekman şi Friesen V. Wallace a impulsionat cercetarea expresiilor faciale (S. Ikeda si M. Tsuji, 1995; H. Kobayashi et al., 1993; D. Matsumoto et al, 1992,1999,2001; M. Wiggers, 1982). Recent, doi cercetãtori japonezi, Kimihiro Suzuki şj Kenichi Naitoh (2003), utilizând în experiment „feţe statice" (fotografii prototipice ale emoţiilor), au gãsit o corelaţie foarte semnificativã statistic între evaluãrile celor şase emoţii fundamentale şi scorurile FACS. Rezultatele acestui experiment susţin teza universalitãţii expresiei şi recunoaşterii emoţiilor.
Oculezica sau contactul vizual
În cadrul relaţilor interpersonale, privirea (eye-contact) oferã un feedback important despre reacţiile celuilalt. Într-un studiu de sintezã recent, C. Neil Macrae et al. (2002, 460) apreciazã cã „direcţia privirii este un mijloc prin care oamenii şi alte animale pot transmite informaţii sociale relevante". În anumite contexte, prelungirea contactului vizual poate însemna ostilitate şi furie, în alte contexte este un semn de prietenie, de iubire, în general, de interes pentru pers¬uana celuilalt (M. Argyle si M. Cook, 1976; K. Kellerman etal., 1989; C.L. Kleinke, 1989).
Experimentele realizate de Michael Argyle si Janet Dean (1965) au pus in evidenţã cã indivizii tind spre un echilibru al distanţei în relaţile interpersonale şi adoptã, conform acestei distanţe, un anumit model de contact vizual. În timpul interacţiunilor sociale, oamenii se uitã în ochii celorlaţi în repetate rânduri, însă privesc mai mult când ascultã ceea ce vorbeşte celãlalt, menţinând privirea trei până la zece secunde. Dacã privirea îndreptatã spre celãlalt se prelungeşte, se instaleazã disconfortul interlocutorului. Elliot Aronson (1999) remarcã faptul cã în cultura americanã „a nu privi în ochii celuilalt" când vorbeşte poate genera suspiciune şi, de asemenea, a vorbi cu cineva care poartã ochelari de soare poate produce disconfort psihic. În alte culturi însă a privi în ochii celuilalt este considerat o lipsã de respect, mai ales faţã de persoane cu poziţii sociale superioare.
Cercetãrile realizate în Nigeria, Porto Rico, Thailanda sau Japonia au arãtat cã tinerii, copiii nu sunt încurajaţi sã realizeze contacte directe la nivelul ochilor cu profesorii lor sau în interacţiunile cu alţi adulţi. În schimb, arabii utilizeazã numeroase contacte le nivelul ochilor în relaţiile interpersonale, cu o duratã care ar putea fi stânjenitoare pentru indivizii din alte culturi. În general, populaţiile din Asia, Indiile de Vest, ca şi portoricanii sau afro-americanii considerã cã a privi direct în ochii altor persoane este nepoliticos, o încercare de intimidare sau un semnal având conotaţie sexualã.
Fãrã contact la nivelul ochilor, oamenii nu simt cã interacţioneazã, nu comunicã pe deplin. Georg Simmel (1908) aprecia contactul vizual ca asigurând, „dintre toate relaţiile interumane, reciprocitatea desãvârşitã" (apud M. Argyle si J. Dean, 1965,289) şi cã individul „se dezvãluie pe sine în privirea care îl primeşte pe celãlalt în sine; în acelaşi act prin care subiectul uman cautã sã-şi recunoascã obiectul, se predã la rândul sãu obiectului. Nu putem primi prin ochi fãrã a da în acelaşi timp" (apud S. Dungaciu, 2003,113).
Schimbul de priviri, aşadar, introduce reciprocitatea în relaţiile interumane. În legaturã cu privirea, trebuie sã analizãm intensitatea ei - „cantitatea" de contact vizual -, care poate varia de la zero (a nu privi interlocutorul) la sutã la sutã (mutual gaze), dar şi direcţia privirii. De asemenea, putem analiza durata privirii (care dintre interlocutori reuşeşte sã-i priveascã pe celãlalt mai mult timp). Intensitatea privirii este mai mare când subiectul ascultã decât atunci când el însuşi vorbeşte (în raport de trei la unu), iar în ceea ce priveşte direcţia privirii, indivizii privesc în sus la sfârşitul unor fraze din cadrul discursului sau la finalul discursului şi privesc înainte la începutul unor fraze lungi (M. Argyle si J. Dean, 1965,290).
De asemenea, în timpul discursurilor mai puţin personale, când conţinutul discursului se bazeazã pe elemente cognitive, argumente logice, intensitatea privirii este mai ridicatã decât în cadrul discursurilor personale. Existã diferenţe individuale în ceea ce priveşte intensitatea privirii, femeile fiind angajate în contacte la nivelul ochilor mai mult decât bărbaţii. Direcţionarea privirii depinde şi de tipul de relaţii care se stabilesc între partenerii de discuţie, fiind mai mare dacã partenerii sunt atraşi unul de celãlalt sau se aflã în relaţii de cooperare decât dacã sunt în conflict.
Analizand funcţiile privirii, Michael Argyle si Janet Dean (1965, 291) mentioneazã:
1) Cãutarea informaţiei: indivizii cautã un rãspuns al acţiunilor lor în ochii celorlaţi, care este absolut necesar pentru adaptarea în continuare a discursului.
2) Semnalarea deschiderii canalului de comunicare: dacã în cadrul unei conversaţii între douã persoane unul dintre interlocutori întoarce privirea cãtre un al treilea, aceasta înseamnã închiderea canalului de comu¬nicare cu prima persoanã. Contactul la nivelul privirii include obligaţia de a interacţiona. Dacã un vânzator, spre exemplu, se lasã privit, el îşi manifestã disponibilitatea de a fi la dispoziţia clientului.
3) Ascunderea şi exhibiţionismul: tendinţa unor persoane de a se ascunde de privirea celorlalţi şi, în sens contrar, tendinţa altora de a se face remarcate.
4) Stabilirea, confirmarea relaţiilor sociale: privirea poate fi un indicator al tipului de relaţie socialã care se stabileşte între interlocutori (atracţie, supunere, dominare etc.).
Atracţia faţã de persoanele cu pupilele dilatate a fost doveditã în cadrul unui studiu experimental realizat de M. Niedenthal si N. Cantor (1982).
Un interes aparte pentru cercetare l-a suscitat privirea „ochi în ochi" sau „holbarea" (mutual gaze), consideratã un gest îndrazneţ în cadrul multor culturi. În Japonia, de exemplu, a privi interlocutorul în ochi este un semn al lipsei de respect. Se recomandã a privi „mãrul lui Adam" (zona nodului cravatei). Acest gest este strict legat de raporturile de dominanţã şi ameninţare atât la om, cât şi în lumea animalã. Totuşi, interpretarea trebuie realizatã în funcţie de context, uneori „privirea în ochi" semnificând solicitarea ajutorului (E. Goffman, 1971). Dacã douã persoane, sã spunem A şi B, intrã într-o încăpere şi A se uitã fix la B, putem înţelege cã avem de-a face cu un raport de dominare: B este tensionat şi îşi poate muta privirea eliminând disconfortul sau poate, la rândul lui, sã-l priveascã pe A, creându-i acestuia disconfort. Jocul de putere va continua până ce unul dintre interlocutori va coborî privirea, recunoscându-se „învins". Totuşi, în sens strict, „privirea ochi în ochi" are o duratã cuprinsă între 1,5 şi 3 secunde, dincolo de care existã mişcări ale ochilor de evitare, clipire, redirecţionare a privirii. Într-o suitã de experimente realizate de A. Mazur, E. Rosa et al. (1980) s-a constatat cã mutual gaze determinã un rãspuns specific şi cã un actor poate transmite informaţii manipuland intensitatea acestor rãspunsuri, utilizând „semnale ale sprâncenelor". Mai mult, rãspunsurile subiecţilor la „privirea în ochi" sunt un bun predictor al gradului de dominaţie al individului în grup, într-o situaţie specificã.
Referitor la raporturile de dominanţã şi legãtura lor cu intensitatea privirii, cercetãtorii americani John F. Dovidio si Steve L. Ellyson (1982) au arãtat cã atunci când indivizii privesc mai mult interlocutorul când vorbesc şi tind sã nu aibã acest comportament când ascultã, ei sunt percepuţi ca fiind dominanţi.
Întrebarea de la care pleacã cei doi cercetãtori americani este dacã dominanţa, exprimatã prin privire, poate fi decodificatã la nivelul receptorilor. John F. Dovidio si Steve L. Ellyson definesc „dominanţa vizualã" (visual dominance) ca raport între timpul petrecut privind inter¬locutorul în timp ce subiectul vorbeşte şi timpul petrecut privind interlocutorul în timp ce subiectul ascultã. Un număr de 246 de studenţi (129 bărbaţi si 117 femei) au fost selectaţi sã participe la acest studiu. Au fost proiectate douã experimente care sã verifice modul în care visual dominance (definitã în modul precizat mai sus) este decodificatã la nivelul recepto¬rilor. În primul experiment, subiecţii au fost rugaţi sã evalueze persoanele care apãreau în înregistrari video alb-negru lipsite de sonor. Înregistrãrile cuprindeau bărbaţi, respectiv femei care conversau cu o altã persoanã de acelaşi sex. Conversaţia era filmatã în aşa fel încât se puteau observa atent elementele nonverbale ale feţei subiectului din înregistrare, inclusiv privirea acestuia, când camera era poziţionatã în dreptul interlocutorului. Fiecare înregistrare avea o duratã de 200 de secunde, timp în care persoana-stimul afişa un comportament nonverbal diferit din punct de vedere al dominanţei vizuale: 1) dominanţã ridicatã: 55 la sutã privesc interlocutorul când vorbeşte, 40 la sutã privesc interlocutorul când ascultã; 2) dominanţa medie: 40 la sutã privesc interlocutorul când vorbeşte, 60 la sutã privesc interlocutorul când ascultã; 3) dominanţã scãzutã: 25 la sutã privesc interlocutorul când vorbeşte, 75 la sutã privesc interlo¬cutorul când ascultã. Înregistrãrile au fost realizate în aşa fel încât alte elemente specifice conversaţiei, ca pattern-urile vorbirii, frecvenţa zâmbetelor sau a expresiilor faciale, sa fie menţinute constante.
Rezultatele acestui prim experiment au arãtat cã visual dominance, în sensul considerat de experimentatori, a fost decodificatã de receptori. Subiecţii care au privit în mai mare mãsurã când s-au adresat interlocutorului, comparativ cu situaţia când i-au ascultat pe acesta, au fost evaluaţi ca fiind mai puternici, indiferent de apartenenţa lor la gen. Totuşi, acest experiment nu aratã ce legãturã existã între visual dominance şi percepţia puterii persoanei-stimul. De aceea John F. Dovidio si Steve L. Ellyson au proiectat un nou experiment care sã detalieze concluziile primului. Subiecţii (54 studenţi şi 54 studente) s-au oferit voluntar sã participe la experiment. Ei nu mai participaserã la experimentul anterior. Au fost distribuiţi în mod aleatoriu sã analizeze înregistrãrile video, de acelaşi tip ca şi în experimentul anterior, dar respectând nouã condiţii experimentale - o combinaţie dintre: a) trei procente specifice gradului în care persoana-stimul priveşte interlocutorul când i se adreseazã (25%, 50%, 75%); b) trei procente specifice gradului în care persoana-stimul priveşte interlocutorul când îl ascultã (25%, 50%, 75%). Fiecare dintre cele nouã înregistrãri avea o duratã de 200 de secunde, în care o persoana-stimul (un bãrbat) converseazã cu un partener de acelaşi sex. Rezultatele celui de-al doilea experiment au susţinut concluziile primului studiu, arãtând cã existã o relaţie liniarã direct proporţionalã între procentul în care individul priveşte atunci când vorbeşte cu interlocutorul şi perceperea nivelului dominanţei la acesta şi o relaţie liniarã invers proporţionalã între frecvenţa cu care individul priveşte interlocutorul când îl ascultã şi perceperea dominanţei. Concret, indivizii au fost vãzuţi ca fiind mai puternici cu cât raportul vorbit-privit a crescut şi au fost vãzuţi mai submisivi cu cât raportul ascultat-privit a crescut. În acelaşi timp, creşterea proporţiei vorbit-privit a fost asociatã cu descreşterea evaluãrii persoanei în cauzã ca fiind „prietenoasã" sau ,mlţumitã". În felul acesta, experimentul aratã cã respondenţii pot decodifica în mod inexact raporturile de putere într-o conversaţie între persoane de acelaşi sex, luând în considerare raportul dintre timpul în care una dintre persoane priveşte când vorbeşte şi timpul în care priveşte când ascultã. Interesant este cã studiul probeazã un gen de raţionalitate a subiecţilor în interpretarea relaţiilor de putere, folosind elemente nonverbale. Teoria actorului raţional nu poate fi lãsatã în afara discuţiei.Orientarea privirii este strâns legatã de motivaţia nevoii de afiliere şi, alături de mişcările corporale, determinã un anumit echilibru la nivelul proximitãţii între douã persoane. Michael Argyle si Janet Dean (1965, 292) considerã ca subiacente privirii sunt nevoia de feedback şi nevoia de afiliere. Pe baza acestor asumpţii, cei doi cercetãtori de la Universitatea Stanford au formulat „teoria conflictului afiliativ" (The afiliative conflict theory), conform cãreia ne aşteptãm sã existe un echilibru al intensitãţii privirii (contactului vizual) unei persoane aflate în relaţie cu o alta, echilibru conferit de situaţia concretã, dar şi de distanţa socialã datã. Michael Argyle si Janet Dean sugereazã cã, în primul rând, contactul vizual are rolul de a controla nivelul de intimitate al interacţiunii (intimitatea fiind considerate funcţie ale contactelor vizuale, proximi¬tãţii fizice şi „cantitãţi zâmbetelor"). Astfel, cu cât indivizii sunt plasaţi mai aproape unii de ceilalţi, cu atât contactul vizual este mai redus, privirile au o duratã mai micã. Efectul apropierii fizice este şi mai puternic dacã persoanele sunt de sex opus (D.J. Knight, D. Langmeyer si D.C. Lundgren, 1973,390). Pentru a exista un „echilibru al intimitãţii", cele douã persoane aflateîn contact procedeazã la o situaţie de compromis. Dacã intimitatea creşte, individul va genera reducerea ei pânã la niveluri normale fie prin redirecţionarea privirii, fie prin mãrirea distanţei fizice faţã de interlocutor.
Edward T. Hall (1959/1973) a observat cã americanii nu stau la o distanţã mai micã de 20 cm când vorbesc cu un strãin de acelaşi sex. Dacã sunt forţati sã stea mai aproape, reacţioneazã prin orientarea privirii în altã direcţte decât spre interlocutor. De asemenea, dacã subiecţii sunt aşezaţi în grupuri de câte zece persoane, se observã cã indivizii tind sã vorbeascã mai degrabã cu cei aflaţi la o distanţã de douã locuri de ei decât cu cei aflaţi imediat lângã. Pentru contactul vizual existã o distanţã socialã maximã şi minimã.
Michael Argyle si Janet Dean (1965) susţin - pe baza studiilor experimentale - cã subiecţii stabilesc un punct de echilibru între distanţã şi privire, situat mult mai aproape dacã subiecţii au ochii închişi. Subiecţii au fost invitaţi sã priveascã o persoanã aşezându-se „atât de aproape de interlocutor încât sã se simtã confortabil". Existã, sub acest raport, differenţe între adulţi şi copii, aceştia din urmã menţinând un punct de echilibru mai apropiat indiferent de situaţie. Într-un experiment similar, cei doi cercetãtori americani au aşezat interlocutorii faţã în faţã, pe scaune situate la distanţe de până la 25 cm. Unul dintre interlocutori, „complice al experimentatorului" (confederate of the experimenter), privea continuu la „subiectul naiv". Acesta din urmã a variat intensitatea privirii in funcţie de distanţa care-l despãrţea de complice. Practic, intensitatea privirii a descrescut o datã cu creşterea proximitãţii fizice mai mult la perechile de sex opus. Dacã se modificã unghiul în care sunt dispuşi cei doi interlocutori, s-a observat cã efectele distanţei au fost mai mari când aceştia erau aşezaţi la 90 de grade şi mai mici când erau dispuşi la 180 de grade. Subiecţii s-au angajat într-o serie de mişcări pentru a reduce intimitatea şi pentru a restabili echilibrul: au privit în jos, si-au ascuns ochii cu mâna, şi-au reglat vocea, şi-au suflat nasul, au acoperit o parte a corpului cu mâna.
Ar mai fi de adãugat faptul cã privirea are determinãri culturale: negrii privesc interlocutorii când li se adreseazã, albii, când ascultã ce spun aceştia; în ţãrile arabe, femeilor nu le este permis sã-i priveascã în ochi pe bărbaţi.
Mişcarea ochilor a fost cercetatã şi din perspectivã psihofiziologicã, urmãrindu-se, ,,rãspunsurile pupilare" şi „electro-oculografia" prin mãsurarea diametrului pupilelor şi a modificãrii direcţiei privirii. La apariţia unor stimuli, pupilele îşi mãresc diametrul cu până la 1 mm. Cu ajutorul unei aparaturi nu foarte sofisticate pot fi mãsurate modificãri ale diametrului pupilelor de până la 0,50 mm, iar direcţia privirii, ca şi schimbarea acesteia, pot fi înregistrate pentru o duratã de până la 100 ms (Barrett, 1995/1998, 165).
Dale C. Leathers (1986) a descoperit şase funcţii ale modalitãţilor de a privi:
1) „Funcţia atenţiei" semnaleazã cã interlocutorii îşi acordã reciproc atenţie, sau unilateral, sau nu-şi acordã deloc atenţie (privesc în altã parte decât la cel cu care vorbesc sau se uitã la el şi nu îl vãd, trecând peste el cu privirea).
2) ,Funcţia reglatoare", prin care este marcatã durata convorbirii (începutul şi sfârşitul ei).
3) ..Funcfia de putere", exprimând diferenţele de status social.
4) „Funcţia afectivã", indicând emoţiile pozitive sau negative.
5) „Funcţia de formare a impresiei", comunicând modul în care individul doreşte sã fie perceput.
6) „Funcţia persuasivã", de sporire a credibilitãţii prin menţinerea contactului vizual.
Aşa cum susţine D.K. Orban (1999,9), „prin ochi exprimãm un comportament cognitiv şi emoţional. Dãm impresia de gândire profundã, confuzie sau neatenţie. Ne dezvãluim emoţiile de fricã, mânie, furie şi tristeţe [...]. Nu ne dãm seama câte mesaje ascunse sunt deconspirate prin contactul vizual" (apud Larson, 2001/2003, 272). Mişcarea ochilor în sus însoţeşte, de regulã, eforturi de a ne reaminti ceva, iar coborârea lor (privirea în pãmânt) poate exprima vinovãţie, ascunderea adevãratelor sentimente, o stare de disconfort psihic. A privi într-o parte inseamnã a-i comunica celuilalt lipsa de interes pentru ce spune. Al privi in ochi exprimã sinceritate, dar şi o ameninţare.
În ,,instituţiile totale" analizate de Erving Goffman (1961/2004, 27), un „test de supunere", prin care se urmăreşte înjosirea persoanelor, îl constituie comanda: „Uitã-te la mine când îţi vorbesc!". Acest ordin are scopul de a înfrânge voinţa individului instituţionalizat. Sunt subliniate situaţia lui de inferioritate, statusul social superior şi puterea celuilalt.
Nu numai agresivitatea şi dominanţa pot fi exprimate prin modul de a privi. Unii autori (M. Argyle si M. Cook, 1976) sugereazã cã privirea poate semnala dorinţa de afiliere şi educaţia. Probabil cã exprimarea afilierii prin privire - aşa cum opinau B.J. Feher si R.V. Exline (1987) - îşi are radãcinile în copilãrie, ştiut fiind cã, la vârstele mici, copiii vãd în persoanele adulte cea mai sigurã sursã de protecţie.
Erving Goffman (1969/2003) a atras atenţia asupra faptului cã prin mişcarea ochilor (privirea rapidã a unei persoane şi comutarea privirii spre altceva) semnalãm recunoaşterea prezenţei celuilalt, fãrã a urmãri sã intrãm în relaţie cu acesta. Este vorba despre „neatenţia civilã" (sau „neatenţia politicoasã"), care are o „importanţã fundamentalã în viaţa noastrã de zi cu zi" - dupã cum aprecia sociologul Anthony Giddens (1997/2000, 80).
Cercetãrile comparative interculturale (cross-cultural research) au pus în evidenţã existenţa unor modele (pattern-ur) diferite ale modului de a privi. În aşa-numitele culturi „de contact" (contact cultures, în care se încurajeazã atingerile cutanate ale interlocutorilor), s-a constatat cã indivizii se angajeazã mai frecvent în schimburi de priviri, îi privesc în ochi pe interlocutori, practicã atingerile corporale mai mult decât cei din culturile de „noncontact" (C. Watson, 1970). Numeroase studii au arãtat cã în cultura arabã oamenii nu se privesc direct unii pe alţii când interacţioneazã, aşa cum o fac europenii sau americanii (E.T. Hall, 1966; O.M. Watson, 1970). Cineva dintr-o altã culturã, de exemplu un militar român aflat în misiune in Irak, ar putea sã interpreteze ascunderea privirii ca un semn de ostilitate. Într-o epocã a globalizarii, a învaţa cum sã interpretãm semnaiele nonverbale devine o necesitate.
Haptica sau contactul cutanat (atingerile cutanate)
Pielea este un organ viu, nu un înveliş incapabil de a recepta şi transmite semnale. Face parte din corpul nostru, nu marcheazã doar limitele lui, nu este doar un ţesut care acoperã întreaga suprafaţã a corpului, un „sac" în care sunt vârâte alte organe. Pielea este un identiţonal, aratã cãrei ,rase" sau culturi îi aparţinem, ce status social avem, stima de sine, starea de sãnãtate, vârstã etc. Industria cosmeticii şi dermatologia aratã câtã importanţã acordã societatea „învelişului" corpului uman. Numărul de epitete atrase de cuvântul „piele" sugereazã, de asemenea, valorizarea socialã. În limba românã - conform Dicţionarului de epitete întocmit de Marian Bucã (1985,220) - sunt consemnate 70 de determinari cu funcţie artisticã. Pielea poate fi alunecoasã, bãtucitã, fragedã, gingaşã, lucitoare, tânãrã etc., în afara coloristicii: albã, brunã, cãrãmizie, ciocolatie, gãlbuie, oacheşã, pãmântie, roz, smolitã, trandafirie, tuciurie, vânãtã.
În funcţie de structura anatomo-fiziologicã, prin piele - ca analizator - receptãm semnale referitoare la diferenţele de presiune (sensibilitatea tactilã), de temperaturã (sensibilitatea termicã) şi stimulii algici (sensibilitatea doloriflcã). Relaţiile interpersonale depind şi de informaţiile cutanate. În acelaşi timp, contactul cutanat, adesea, are o semnificaţie eroticã, iar termenul ca atare este utilizat ca un eufemism pentru a desemna relaţiile intime. Noi vom utiliza termenul de „contact cutanat" (touch) cu sensul cel mai larg, acela de „atingere a oricãror pãrţi ale corpurilor a douã persoane" (O. Grusky, P. Bonacich şi M. Peyrot, 1984, 715).
Cercetãrile lui H.F. Harlaw (1959) pe pui de Macaca mulatta, o specie de maimuţe, au pus în evidenţã importanţa contactului cutanat în organizarea comportamentelor, chiar pe scara infraumanã. H.F. Harlaw a fãcut distincţie între nevoia alimentarã a puilor de macaci şi nevoia lor de contact (contact comfort). S-a constatat cã ataşamentul puilor faţã de femela-mamã nu este determinat numai de faptul cã aceasta îi hrãneşte. Astfel, dupã ce erau hrãniţi pe un „surogat de mamã" confecţionat din sârmã şi bucãţi de stofã colorate, puii de macaci continuau sã rãmânã agãţaţi de surogatul de mamã, aşa cum se întâmplã în condiţii naturale, când ei stau agãţaţi de blana femelelor-mamã. S-a observat cã fie şi numai prezenţa unui „surogat de mamã" în spaţiul de viaţã al puilor de macaci are efecte pozitive asupra organizãrii comportamentului. Maimuţele private de prezenţa mamei sau a „surogatului de mamã" aveau tendinţa de a se izola, fiind înspãimântate de apariţia în preajmã a obiectelor noi. Puse în contact cu alte maimuţe, private şi ele de contactul cutanat cu mamele sau cu „surogatul de mamã", acestea dezvoltau un comportament agresiv, ajungându-se până la rãniri mortale.
Importanţa comunicării umane prin canalul cutanat i-a preocupat de timpuriu pe oamenii de ştiinţã interesaţi de procesul de socializare al copiilor, ca şi pe cei ce au încercat sã studieze psihosociologic iubirea. Jacques Corraze (1980/2001,176-9) trece în revistã unele dintre cele mai semnificative cercetãri referitoare la comunicarea nonverbală prin canalul cutanat. Sunt semnalate începuturile: observaţiile lui Erasmus Darwin, datate 1794. Este vorba de preistoria cercetãrii comportamentului nonverbal. Dintre fondatorii domeniului de cercetare sunt citaţi L.K. Frank (1957), S.M. Jourard (1966), M.H. Klaus (1970), H.R. Scheffer si P.E. Emersdon (1964), A. Borneo Williams (1966); dintre contemporani, Hoffman şi Teyber (1985), R. Heslin şi D. Boss (1980), B. Major (1981), T. Nguyen, R. Heslin şi M.L. Nguyen (1975). Pe baza cercetãrilor ştiinţifice ale acestora s-a ajuns la o serie de concluzii interesante. Contactul cutanat dintre mamã şi copilul nou-nãscut se realizeazã încă din primele momente de viaţã ale acestuia. Mamele încep prin atingerea cu mâna a extremitãţilor copilului, în primul rând a degetelor de la mâini, apoi de la picioare. Perioada în care atingerea cutanatã a copiilor are frecvenţa cea mai mare este la vârsta de unu-doi ani, fetiţele fiind privilegiate faţã de bãieţei. Reacţiile copiilor la atingerile cutanate ale mamei nu sunt uniforme. Existã copii care resping îmbrãţişarea mamelor (non-cuddlers), copii care doresc îmbrăţişarea (cuddlers) şi, desigur, o categorie intermediarã.
Importanţa contactului fizic dintre persoane este relevatã şi de situaţiile de izolare în cazul unor boli contagioase. Neatingerea corpului induce un stigmat: este, de exemplu, situaţia persoanelor infectate cu HIV, bazatã pe prejudecata cã maladia s-ar putea transmite şi în alt mod decât prin sânge sau spermã.
O datã cu trecerea din stadiul de nou-nãscut la cel de copil mic, apoi de preşcolar, şcolar, adolescent şi tânãr, se instituie tabuuri în legaturã cu atingerea corpului. Sidney M. Jourard (1966) a avut curiozitatea sã afle de la studenţi care sunt zonele de contact cutanat permise pãrinţilor, prietenilor de acelaşi sex şi de sex opus. Analizând rãspunsurile primite de la 168 de studenţi şi 140 de studente, a rezultatat o „hartã" a corpului uman masculin şi, respectiv, feminin (Figura 2.5).
În Figura 2.5 zonele de contact sunt diferit haşurate, in funcţie de numărul studenţilor (în procente) care au declarat cã permit atingerea acestor zone de cãtre pãrinţi (mamã, tatã) şi de cãtre prieteni (de acelaşi sex şi de sex opus). Se constatã chiar din aceste declaraţii (care trebuie, totuşi, privite cu prudenţã) cã femeile primesc mai multe mesaje cutanate decât bărbaţi, cã majoritatea contactelor cutanate sunt permise prietenilor de sex opus şi cã nu existã diferenţe în funcţie de sex în ceea ce priveşte zonele de contact cutanat cu pãrinţii. Zonele cutanate cel mai frecvent atinse de alte persoane sunt cele ale mâinilor, braţelor, umerilor şi ale feţei.
Dar care este ecoul emoţional al acestor atingeri? Cercetãrile au condus la concluzia cã, în general, femeile agreeazã mai mult decât bãrbaţii contactul cutanat. În Figura 2.6 sunt prezen-tate zonele corporale care genereazã emoţii pozitive sau negative când sunt atinse de cãtre persoane strãine de acelaşi sex sau de sex opus şi de cãtre prieteni intimi, de acelaşi sex sau de sex opus.
Aşa cum remarcã W.S. Rogers (2003, 112), s-ar fi ajuns la o „hartã a plãcerii atingerilor corporale", dacã în studiu ar fi fost incluse şi persoane homosexuale.
Studiul realizat de Sidney M. Jourard are, fãrã îndoialã, serioase limite (se bazeazã pe decla¬raţiile subiecţilor intervievaţi, a cuprins un număr relativ mic de persoane, s-a desfãşurat numai în mediul universitar), fapt pentru care rezultatele nu pot fi generalizate. Chiar şi în aceste condiţii, el are meritul de a fi relevat cã atingerea corpului altuia este reglementatã social şi cultural, la fel ca şi contemplarea acestuia.
Erving Gofrman (1967) a remarcat printre cei dintâi cã persoanele cu status superior au privilegiul contactului cutanat. Un subaltern acceptã ca şeful lui direct sã puna braţul pe umãrul lui. Dacã persoana cu status social inferior ar încerca sã facã acelaşi lucru superiorului sãu, acesta, foarte probabil, ar reactiona negativ. În viaţa de zi cu zi putem lesne observa astfel de situaţii. În 1973, Nancy M. Henley a fãcut observaţii sistematice în diferite locuri publice şi a constatat cã femeile recepţioneazã mai multe semnale cutanate din partea bărbaţilor decât emit: 42 la sutã semnale cutanate de la bărbaţi la femei şi 25 la sutã de la femei la bărbaţi. Nancy M. Henley (1977,109) precizeazã cã aceste atingeri nu au în mod necesar o conotaţie sexualã. Explicaţia pe care o dã acestei constatãri se înscrie în aceeaşi paradigmã a diferenţei de status, bărbaţi bucurându-se de un status social superior. Conform aceleiaşi paradigme, s-a constatat cã persoanele cu status social superior sunt cele care iniţiazã cel mai adesea contactul cutanat.
Aşa cum conchidea B. Major (1981, 26), „actul de atingere corporalã implicã o relaţie de putere" (apud J. Corraze, 1980/2001, 184).
La aceeaşi concluzie au ajuns şi Oscar Grusky, Phillip Bonacich şi Mark Peyrot (1984) când au studiat contactul fizic în familie. Cei trei sociologi americani şi-au propus sã testeze urmãtoarele ipoteze derivate din literatura de specialitate referitoare la semnificaţa atingerilor cutanate în alte contexte decât cel al familiei: a) în cadrul familiei, membrii cu status social mai înalt iniţiazã mai multe contacte fizice şi primesc mai puţine atingeri cutanate decât persoanele cu status mai scazut; b) membrii de familie preferaţi au o probabilitate mai mare de a primi atingeri cutanate decât ceilalţi. Datele cercetãrii lor susţin puternic prima ipotezã, constãtându-se cã iniţierea contactelor cutanate a fost mai frecventã la pãrinţi decât la copii, iar receptarea atingerilor de cãtre pãrinţi din partea copiilor a fost mai scãzutã; şi mai scazutã a fost a taţilor decât a mamelor, precum şi a copiilor mai mari faţã de cei mai mici. Cea de-a doua ipotezã nu s-a confirmat.
Cercetãrile ştiinţifice în acest domeniu nu sunt deloc numeroase şi s-au realizat aproape exclusiv în spaţiul anglo-american. Generalizarea rezultatelor trebuie fãcutã cu prudenţa, ştiut fiind cã atingerile corporale sunt puternic reglementate cultural şi contextual. Unele constatãri meritã, totuşi, sã fie luate în consideraţie: a) iniţierea contactelor cutanate este asimetricã, bărbaţii atingând mai frecvent femeile decât femeile pe bãrbaţi; b) iniţierea atingerilor cutanate depinde, în afara apartenenţei la gen, de vârstã, de tipul relaţiilor dintre persoane, de contextul situaţional şi, nu în ultimul rând, de statusul social; c) femeile, cu deosebire cele de vârsta a treia, se anga-jeazã mai frecvent decât bărbaţii în atingerea corporalã a persoanelor de acelaşi sex; d) atin¬gerile corporale dintre persoanele de acelaşi sex sunt mai frecvente decât între persoanele de sexe opuse (cf. J.K. Burgoon, 1989/1996, 96).
În spaţiul public, este interesant de urmãrit în direct sau la televizor vizitele şefilor de state, latã un exemplu: când Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, l-a vizitat în vara anului 2003 pe George Bush Jr. la ferma din Texas, preşedintele SUA l-a întâmpinat prieteneşte, atingându-i cu palma pe spate. A exprimat prin aceasta nu numai sentimentele lui de prietenie, dar şi faptul cã este şeful unicei superputeri mondiale. O luna mai târziu, în împrejurãri asemãnãtoare, l-a luat pe dupã umeri pe Silvio Berlusconi, prim-ministrul Italiei şi preşedintele Consiliului Europei la acea datã. Aceste semnale cutanate au fost transmise în faţa camerelor de luat vederi: telespectatorii au putut sa desluşeascã farã echivoc relaţiile de putere.
Atingerile corporale sunt strict reglementate social şi cultural. Prezentãm douã secvente comportamentale: în 2003, la cãsãtoria fiului prim-ministrului Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a fost invitat de onoare şi Silvio Berlusconi. Dupã ceremonie, acesta i-a felicitat pe tinerii cãsãtoriţi, dând mâna cu mirele şi încercând sã facã acelaşi lucru si cu mireasa. Aceasta s-a retras câţiva paşi. În cultura islamicã este interzisã atingerea corpului femeilor de cãtre persoane strãine, dupa cum este interzisã şi privirea chipului acestora (fapt pentru care faţa le este acoperitã cu un vãl).
La începutul lunii martie 2004, regina Marii Britanii a fãcut o vizitã în Franţa. Presa britanicã s-a scandalizat. Ce s-a întâmplat? Preşedintele Fran|ei, Jacques Chirac, conducând-o pe reginã, într-un moment de curtoazie a atins cu mâna umerii acesteia. Fotografii au surprins acest „gest de ghidaj" şi presa britanicã a explodat: regina nu poate fi atinsă!
Gestul de ghidaj reprezintã unul dintre cele 14 tipuri principale de gesturi pe care le-a descris Desmond Morris. În realitate, spune autorul citat, au fost observate 457 de tipuri de contacte corporale, dar multe dintre ele se întâlnesc rarisim şi au o importanţã redusã în comunicarea nonverbală. Ne vom referi în continuare doar la câteva dintre cele mai frecvente atingeri cutanate pe care le-a descris Desmond Morris (1977/1986, 140-153).
Strângerea mâinii, ca salut sau gest de despãrţire, este un tip de atingere corporalã cutanatã puternic socializatã şi îndelung studiatã. Exista reguli culturale şi sociale care reglementeazã aceasta formã specializatã de atingere: cine întinde primul mâna, în ce ordine se strâng mâinile (când o persoanã este prezentatã unui grup) şi, mai ales, cum se salutã prin strângerea mâinii. La noi, ca şi în multe alte ţãri europene, iniţiazã salutul prin întinderea mâinii persoanele cu status social superior, doamnele, persoanele mai vârstnice. Când sunt laolaltã mai multe persoane, mâinile se strâng pe rând: doamnele între ele, doamnele şi domnii, domnii între ei (A. Marinescu, 1995/2002,47). Dacã se încălcã aceste norme, concluzia nu poate fi decât una singurã: persoana în cauzã nu a fost deplin socializatã. Dar în cadrul aceleiaşi culturi existã diferite moduri de a întinde şi de a strânge mâna, transmiţându-se astfel informaţii despre identitatea persoanei, despre relaţiile dintre persoane şi despre sentimentele persoanelor care se salutã prin strângerea mâinii.
Pentru cã modelul salutului prin strângerea mâinii este cultural determinat, indivizii îşi exprimã sentimentele adãugând şi alte semnale: apropierea spaţială, contactul vizual prelungit, zâmbetul, atingerea şi a altor pãrţi ale corpului (antebraţ, umeri) decât mâinile Allan Pease (1981/1993,54) apreciazã cã poziţia palmei îndreptatã în sus sau în jos când întindem mâna pentru salut transmite informaţii despre atitudinea noastrã faţã de celãlalt:dominare, supunere, egalitate. Întinderea mâinii cu palma în jos ar putea exprima tendinţa de dominare a celuilalt. Dovada: un studiu „întreprins asupra unui număr de 54 de oameni de afaceri cu funcţii de conducere şi cu succese în activitatea lor a dezvãluit cã 42 dintre ei nu numai cã au avut iniţiativa strângerii mâinii, dar au şi utilizat-o în varianta dominatoare a acesteia" (ibidem). Întinderea mâinii cu palma în sus semnificã exact contrariul, acceptarea superioritãţii celuilalt.
Acelaşi specialist australian în comunicarea nonverbală şi în crearea imaginii, Allan Pease (op. cit., 59 sqq), descrie câteva moduri de a strânge mâna: ,,mãnuşã", „peşte mort", ,,menghinã", apucarea vârfului degetelor, a încheieturii mâinii, a cotului, a braţului sau a umãrului. Fiecare modalitate de a strânge mâna semnificã altceva: maniera ,,mãnuşã", denumitã şi „strângerea de mânã a politicienilor", exprimã dorinţa celui ce iniţiazã gestul de a fi considerat un om onest, demn de încredere, bun prieten; strângerea de mânã tip „peşte mort" provoacã o senzaţie foarte neplãcutã şi constituie un indiciu al deficitului de energie; strângerea mâinii tip „menghinã", când nu trãdeazã o fire agresivã, aratã cel puţin necunoaşterea normelor sociale. şi celelalte moduri de a strânge mâna pot comunica stãri psihice, sentimente, dorinţe, felul în care am fost socializaţi. Atenţie însă, interpretarea psihologicã şi sociologicã a strângerii de mânã trebuie sã ţinã seamã de informaţiile transmise prin celelalte canale de informare, de situaţia concretã şi de comunicarea verbală.
Vom spune, aşadar, cã strângerea mâinii ca „semn de legãturã" (tie-sign) transmite voluntar sau involuntar informaţii de naturã psihologicã, sociologicã şi culturalã. În unele culturi (nord-americanã sau europeanã, de exemplu), copiii sunt învăţaţi sã-i priveascã în ochi pe cei cu care dau mâna. În alte culturi (de exemplu, în India), copiii învăţã regula namaste (sã piece privirea, sã se încline în faţa celuilalt, sã adopte o poziţie de supunere, de rugã chiar. În Thailanda se practicã acelaşi ritual de salut, sub numele de wai (R.E. Axtell, 1991/1998, 18).
Eschimoşii şi vechile populaţii din Samoa şi din Insulele Filipine se salutau atingându-şi nasurile, fapt ce ar parea fãrã sens dacã nu am şti cã semnalele olfactive servesc şi la recunoaşterea similaritãţii genetice. Populaţia mari din Noua Zeelandã - ne asigurã Roger E. Axtell (1991/1998, 19) - exprimã chiar şi azi bucuria reîntâlnirii celor dragi frecându-şi nasurile Herbert Spencer (1820-1903), unul dintre fondatorii sociologiei, remarcã în First Principles of Sociology (1870) cã atingerea nasurilor reprezintã mai mult decât un gest de salut: prin miros persoanele în cauzã se identificã şi se recunosc unele pe altele ca fãcând parte din acelaşi grup.
Sărutarea mâinii. Într-un faimos text de antropologie istoricã, Jacques Le Goff (1978/ 1986c, 202) defineşte vasalul ca fiind ,homme de bouche et de main" (om de gurã şi de mânã). În Evul Mediu european, ritualul de vasalitate pune in joc vorbirea, gestul şi obiectele. Cât priveşte gestul, întâlnit în a doua fazã a intrãrii în vasalitate, acesta era sărutul. Textele din secolul al XIH-lea subliniazã cã sărutul era dat în semn de fidelitate şi de credinţã. Este un gest, probabil, de origine spaniolã sau orientalã. Ca ritual, este de origine precreştinã. Teologul roman Tertulian (c. 155-c. 222), cãruia i se atribuie formula Credo quia absurdum (Cred pentru cã este absurd), l-a condamnat ca fiind pãgân. Sărutul liturgic apare pe vremea Sfântului Pavel - consemneazã Jacques Le Goff (1978/1986c, 203).
Azi, în cultura noastrã sărutarea mâinii a rãmas o formã de salut demodatã, care poate fi jignitoare atât pentru bãrbat, cât şi pentru femeie: simbolizeazã vasalitatea bărbaţilor şi considerarea femeii doar ca „obiect de amor".
În general, bărbaţii care sărutã mâna femeilor, dar mai ales cei care fac acest gest pe stradã sau în aer liber, departe de a arãta — aşa cum crede Aurelia Marinescu (1995/2002,48) - cã sunt foarte politicoşi şi bine crescuţi, nu reuşesc decât sã arate cã nu ştiu pe ce lume trãiesc. Ca şi femeile care spun ,Merci" dupã ce li se sărutã mâna. Schiţarea unui gest de îmbrăţişare prin atingerea uşoarã a umerilor si apropierea buzelor de obraji exprimã în întregime bucuria revederii, preţuirea noastrã. Atenţie însă la diferenţa de status social şi la tipul de culturã (de contact sau de noncontact). Sărutarea ambilor obraji ca semn de salut a devenit un obicei. în zadar încercãm sã-i oprim condamnându-l în codul bunelor mâniere. Altfel stau lucrurile când este vorba despre sărutul pe gurã.
Sãrutul pe gurã. În interpretarea lui Jacques Le Goff (1978/1986c, 195), sărutul pe gurã „pare sã ţinã de credinţe care recomandã schimbul fie de rãsuflãri, fie de salivã. El invocã schimbul de sânge în alte tipuri de contracte sau de alianţe foarte solemne. [...] Schimbul de rãsuflãri sau de salivã, aidoma celui de sânge, se face între egali sau, mai precis, îi face egali pe cei ce le schimbã". Pentru unele populaţii primitive, de exemplu indienii miskito din Hon¬duras, felul nostru de a săruta pe gurã este scârbos, fiind privit ca o formã mai uşoarã a canibalismului. Etnologul german Iulius E. Lips (1895-1950), din a cãrui lucrare Obârşia lucrurilor (1955/1958,348) am preluat aceastã informaţie, consemneazã în continuare cã, la respectiva populaţie, când doi oameni se întâlnesc, se salutã frecându-şi nasurile, iar pe copiii mici îi sărutã tot cu nasul, spunând cã „le ascultã mirosul".
Etologii includ sărutul pe gurã în categoria „gesturilor-relicvã" (relic gesture), provenind din practica primitivã (întâlnitã izolat şi azi) de hrãnire a copiilor prin introducerea în gura acestora a alimentelor mestecate de mamã (D. Morris, 1977/1986,148). Când îndrãgostiţii se sărutã introducând limba unul în gura celuilalt, desigur cã nu ştiu cã repetã un gest sublimat al împãrţirii hranei. Pentru ei, sărutul pe gurã, variat ca duratã şi modalitãţi, reprezintã. un semn de iubire cu conotaţii sexuale. Fiecare vârstã are modul ei de a săruta. La vârsta iubirii înfocate, partenerii de cuplu îşi strivesc buzele minute în şir; la vârsta a treia, abia dacã îşi ating o fracţiune de secundã buzele: „iubirea-pasiune" s-a transformat în „iubire-camaraderie". Nu-i de mirare. Interesant este însã cã sărutul pe gurã a trecut din sfera privatã în sfera publicã. Sã nu uitãm cã în anii '60 ai secolului trecut a avut loc o „revoluţie sexualã".
Îmbrăţişãrile sunt şi ele semne de legaturã, adesea cu semnificaţie sexualã. Când douã persoane se întâlnesc dupã o perioadã de timp mai mare, se îmbrãţişeazã. Se exprimã în acest fel bucuria revederii.
La fel fac şi cimpanzeii: „se pot înclina [...], se pot săruta, îmbrăţişa, atinge sau mângâia" (J. van Lawick-Goodall, 1971/1985, 279). Concluzia autoarei este cã:
De fapt, dacã trecem în revistã întreaga gamã de comunicare poziţionalã şi gesticã a cimpanzeilor, pe de o parte, şi cea a oamenilor, pe de altã parte, vom gãsi cazuri izbitor de asemãnãtoare. Ar reieşi fie cã omul şi cimpanzeul şi-au dezvoltat gesturile şi postura într-un mod vãdit similar, fie cã undeva, în negura trecutului foarte îndepãrtat, au avut un strãmoş comun; un strãmoş care comunica cu semenii sãi cu ajutorul sărutului şi îmbrăţişãrii, atinsului şi mângâiatului, precum şi prin apucarea mâinilor.
Dar omul şi-a dezvoltat uimitoarea capacitate de comunicare verbală, astfel ca gesturile trebuie interpretate totdeauna prin luarea în considerare şi a mesajului verbal. Ce spun oamenii când se îmbrăţişeaza şi cât de sinceri sunt? Incongruenţa mesajelor verbale şi nonverbale, când apare, este rezolvatã de cele mai multe ori în favoarea comunicării nonverbale. Trebuie luate în considerare şi tipul de culturã şi situaţia socialãconcretã. Îmbrăţişarea partenerilor pe un ring de dans şi cea a fotbaliştilor pe stadion au semnificaţii diferite. De asemenea, trebuie avutã în vedere si starea de sãnatăte psihicã a persoanelor: se spune despre Adolf Hitler cã nu suferea nici sã fie atins de o altã persoanã, nici sã atingã pe cineva. Medicii lui au declarat cã, din aceastã cauzã, le era foarte greu sã-l consulte.
Autoatingerile. Frecarea ochiului, a pleoapei inferioare la extremitatea nazalã a ei poate sã însemne: „N-am vãzut nimic rãu", dar şi „îdepãrtarea inducerii în eroare, îndoiala sau minciuna pe care le vede" (Pease, 1981/1993, 81). Prin acest gest o persoanã evitã sã-şi priveascã în faţã interlocutorul pe care îl minte. La fel, atingerea nasului - ca versiune deghizatã a gestului de acoperire a gurii - semnificã încercarea subconştientă de oprire a cuvintelor mincinoase pe care o persoanã începe sã le rosteascã. Originea acestui din urmã gest poate fi de naturã fiziologicã: s-a demonstrat cã, atunci când o persoanã minte, terminaţiile nervoase provoacã senzaţia de furnicare, ceea ce face ca respectiva persoanã sã-şi frece nasul cu degetele (ibidem). Pentru interpretarea acestui gest, trebuie avute în vedere contextul social concret, precum şi conţinutul comunicării verbale. De asemenea, ştiut fiind cã bărbaţii îşi freacã ochii viguros şi cã, de regulã, îi lasã. în jos când mint, iar femeile fac acest gest ca o mişcare tandrã (urmare a socializarii, a codului bunelor maniere care le interzic „gesturile robuste" sau a grijii de a nu-şi strica fardul), se impune un „scepticism ponderat" (Ch. U. Larson, 1989/2003) în receptarea acestui mesaj nonverbal, ca de altfel a oricãrui mesaj, fie el verbal sau nonverbal.
Atingerea nasului cu degetele are semnificaţii diferite în zone culturale diferite (în funcţie şi de degetele cu care faci respectiva mişcare). Roger E. Axtell (1991/1998, 71) aratã cã în Marea Britanie gestul de atingere lateralã a nasului cu degetul arãtător traduce, probabil, intenţia de confidenţialitate, ceva de genul „Rãmâne numai între noi!". În Italia, acelaşi gest, uşor diferit de la o regiune la alta, transmite o avertizare prieteneascã: „Fii atent!". La noi, a lovi uşor şi repetat nasul cu degetul arãtător are, în mod obişnuit, semnificaţia „Sã-ţi fie ruşine!". Atingerea nasului cu arãtãtorul şi cu degetul mijlociu depãrtate în formã de V, palma fiind îndreptatã spre faţa celui care face gestul constituie în unele ţãri (de exemplu, Arabia Sauditã, Mexic) o insultã (Figura 2.9). Nasul simbolizeazã. falusul, iar degetele departate, labiile (Axtell, 1991/1998, 72). Tot o insultã, cu aceeaşi simbolisticã, o constituie introducerea nasului în cercul format de arãtător şi degetul mare (asemãnãtor gestului specific pentru OK). În Colum¬bia, prin acest gest este arãtătã o persoanã cu orientare sexualã stigmatizatã (homosexualã) (Axtell, 1991/1998, 72).
Unele atingeri ale nasului au o semnificaţie universalã: de exemplu, atingerea vârfului nasului cu degetul mare, în timp ce degetele celãlalte rãsfirate freamatã parcã ar cânta la flaut (Axtell, 1991/1998,73) (Figura 2.10). Copiii ,mai ales, îşi dau astfel cu tifla, în semn de batjocurã. Strângerea nasului cu vârful degetelor mare şi arãtător este, de asemenea, considerã Roger E. Axtel, un gest universal. El semnificã „Ceva miroase urât". Autorul menţionat ne informeazã cã la Hollywood prin acest gest se exprimã o judecatã de valoare: „Pelicula vizionatã este lipsitã de valoare". Exista şi autoatingeri ale nasului întâlnite numai în unele ţãri sau culturi. Rotirea în jurul nasului a cercului format din degetul mare şi arãtãtor se întâlneşte numai în Franţa şi semnificã dorinţa sau invitaţia de a consuma bãuturi alcoolice (Axtell, 1991/1998, 74). Tot în Franţa, Roger E. Axtell a observat gestul de autoatingere a nãrilor cu vârful indexului şi al degetului mare, semnificând uşurinţa de a face un anumit lucru (Axtell, 1991/1998,74). În Japonia, când o persoanã vorbeşte despre sine, adesea îşi atinge vârful nasului cu extremitatea degetului arãtător.
Autoatingerea obrazului cu degetele constituie, de asemenea, gesturi cu semnificaţii diferite. În Iran, a duce aratătorul la mustaţã echivaleazã cu „a bate obrazul", cum se spune la noi.
Pentru ca aşa cum am mai spus mustaţa, în ţara lui, este semn de bărbaţie. În trecut, pentru a întãri cuvântul dat, i se trimitea celui faţã de care te-ai angajat un fir de pãr din mustaţã. Acesta pecetluia înţelegerea. În Italia, rãsucirea arãtătorului în obraz este un gest prin care un macho semnaleazã apariţia unei tinere foarte drãguţe. Acelaşi gest în Germania - observã Roger E. Axtell (1991/1998, 75) - transmite mesajul „Este nebun!".
Paul Ekman (1977) observa cã in interpretarea autoatingerilor trebuie sã avem în vedere ce pãrţi ale corpului se ating. Cel mai adesea, mâinile ating celelalte „zone geografice ale corpului". Una semnificã atingerea capului cu mâna şi alta, atingerea şoldului. În multe culturi a duce degetul la tâmplã înseamnã „a gândi", iar mângâierea şoldului cu mâna transmite un semnal sexual.
Desmond Morris (1977/1986,154) numeste „auto-intim" {self-intimacy) acest tip de mişcare ce mimeazã inconştient contactul cutanat cu o altã persoanã. Ne mângâiem barba, probabil, pentru cã am dori sã fim mângâiaţi de alţii. Plimbãm limba pe buze pentru cã ne-ar placea sã fim sărutaţi ş.a.m.d.
Vocalica sau paralimbajul
Anticii credeau ca Sermo imago animi est; vir qualis, talis est oratio (Vorbirea este imaginea spiritului; cum este omul, aşa este şi felul sãu de a vorbi). Se înşelau ei oare?
În primele decenii ale secolului trecut, antropologul şi lingvistul american Edward Sapir (1884-1939) a publicat un studiu de mici dimensiuni, Speech as a personality trait (1927), care a fost retipãrit în diferite readings (de exemplu, J. Laver şi S. Hutchenson, 1972), fiind considerat un text de referinţã în încercarea de a cunoaşte trãsãturile de personalitate pe baza analizei modului de a vorbi. Edward Sapir apreciazã cã analiza comportamentului verbal trebuie realizatã la mai multe niveluri. Vocea, care poate fi consideratã din anumite puncte de vedere un gest, reprezintã nivelul de bazã, fundamental al analizei (E. Sapir, 1927/1972,73). Pe baza caracteristicilor vocii putem deduce dacã persoana în cauzã este sentimentalã sau nu, dacã este a unui bãrbat sau a unei femei ş.a.m.d. Edward Sapir atrage atenţia şi asupra „aspectelor dinamice ale vocii". Se referã în acest sens la intonaţie, la ritmul şi continuitatea vorbirii, la pronunţie.
Aproximativ în aceeaşi perioadã, doi reputaţi psihosociologi americani, Gordon W. Allport şi Hadley Cantril, au realizat un studiu de referinţã: Judging personality from voice (1934). Evaluarea personalitãţii dupã voce - de fapt, titlul studiului citat - rãspundea la acea datã, când radioul reprezenta cel mai important mijloc de comunicare în masã, unei necesitãţi de cunoaştere: ce trasãturi de personalitate au oamenii politici, artiştii, comentatorii cãrora nu le auzim decât vocea. O primã încercare de a afla dacã vocea dã informaţii despre personalitatea celui care vorbeşte la radio o datorãm cercetãtorului englez T.H. Pearl (1931), care a fãcut urmãtorul experiment: 4 000 de ascultãtori radio au fost chestionaţi în legãturã cu profesia, locul de rezidenţã, vârsta şi locul de naştere ale unui număr de nouã prezentatori de la British Broadcasting Company, de ambele sexe, de diferite vârste şi profesii de bazã. T.H. Pearl a urmãrit în special importanţa accentului şi a dialectului în evaluarea personalitãţii. A descoperit cã vocea relevã cel mai acurat sexul şi vârsta vorbitorului. Locul de naştere al vorbitorilor nu a putut fi stabilit cu precizie. Nici profesia de bazã şi aceasta din cauza stereotipurilor vocale. La rândul lor, Gordon W. Allport şi Hadley Cantril au condus zece experimente, cu un total de 587 de subiecţi (studenţi), care erau rugaţi sã evalueze vârsta, profesia, preferinţele politice, orientarea valoricã, precum şi unele trãsãturi de personalitate ale vorbitorilor (de exemplu, introversiunea/extraversiunea, ascendenţa/submisivitatea), al cãror discurs fusese înregistrat pe bandã magneticã. Analiza datelor experimentelor a condus la formularea a douã concluzii principale: 1) vocea oferã informaţii corecte despre caracteristicile de personalitate; 2) vocea nu relevã toate trãsãturile de personalitate cu aceeaşi acurateţe.
Alte cercetãri au urmãrit sã testeze dacã pot fi stabilite somatotipurile descrise de Kretschmer (vezi capitolul 3) pornind de la caracteristicile vocii (M. Bonaventura, 1935; P.J. Fay si W.C. Middleton, 1940), dacã existã vreo corelaţie între voce şi coeficientul de inteligenţã sau între voce şi valorile sociale împãrtãşite de vorbitori (P.J. Fay si W.C. Middleton, 1939,1940). Rezultatele acestor investigaţii sunt contradictorii. Totuşi, trecând în revistã experimentele fãcute în prima jumãtate a secolului trecut, E. Kramer (1963) apreciazã cã, în general, ele atestã existenţa unei relaţii între caracteristicile vocii şi trãsãturile de personalitate. Interesul pentru studiul relaţiei dintre voce şi personalitate a renãscut o datã cu conturarea preocupãrilor de cercetare a comunicării nonverbale.
În studiul comunicării nonverbale, aspectele legate de caracteristicile vocii sunt denumite „paralimbaj" (în sensul de „împreunã cu limbajul", nu „împotriva limbajului" - cum s-ar putea crede pe baza analogiilor cu „parasolar", „paratraznet" etc.) sau „vocalicã" (în concordanţã terrninologicã cu alţi termeni utilizaţi în studiul comunicării nonverbale, precum „kinezicã", ,,hapticã" sau „proxemicã"). Termenul de „elemente extralingvistice" este mai general decât cel de „paralimbaj", incluzând şi manifestãri ca plânsul, râsul, tuşitul etc. (J. Corraze, 2000). Aceste manifestãri transmit informaţii despre emiţător, despre personalitatea sau starea sa de spirit în timpul conversaţiei (A. Gilles si A. Guittet, 1997). Din acest punct de vedere, distingem: a) carac¬teristicile fonice ale vocii: intonaţia, intensitatea, timbrul, accentul; b) râsul, plânsul, respiraţia; c) repetarea inconştientã a unor sunete, adesea arãtând angoasa sau neliniştea; d) articularea cuvintelor şi intonaţia; e) ritmul, debitul vorbirii, structurarea vorbirii în timp, pauzele. Multe dintre manifestãrile para sau extralingvistice sunt determinate cultural. Ele dau indicaţii despre regiunea geograficã, despre grupul de apartenenţã şi chiar despre statusul social al individului.
Pentru cã termenul de „paralimbaj" a intrat de mult în vocabularul limbii române, îl vom folosi şi noi în continuare, deşi nu este scutit de unele ambiguitãţi. Modalitãţile paralingvistice se referã la modificãrile de ritm în comunicarea verbală, la intensitatea şi tonalitatea vocii.
Nu numai oamenii comunicã prin sunetele emise de aparatul lor vocal (abstracţie fãcând de limbajul oral). W.H. Thorpe (1972) a descris comunicarea prin sunete vocale la animale şi la om. Numeroase cercetãri au fost fãcute pe primate, înregistrându-se sunetele vocale ale acestora. S-a studiat achiziţia paralimbajului la copii. D. Matsumoto şi H. Kishimoto (1983) au testat abilitatea copiilor de decodificare a stãrilor afective (bucurie, surprizã, tristeţe, enervare) dupã caracteristicile vocii: copiii americani în vârstã de cinci ani au reuşit sã identifice corect doar emoţia de surprizã, spre deosebire de covârstnicii lor japonezi, care au identificat corect emoţiile de surprizã şi tristeţe. La vârsta de şase ani copiii americani testaţi au putut sã recunoascã toate cele patru emoţii, iar copiii japonezi, la şapte ani (apud J.K. Burgoon, D.B. Buller si W.G. Woodall, 1989/1996, 59). Alte cercetãri (de exemplu, cele ale lui D.E. Bugentaal, 1970,1974) au pus în evidenţã dificultãţle copiilor de a decodifica sarcasmul, mesajele mixte în care existã un conflict între paralimbaj şi kinezicã (vezi discuţia despre congruenţa şi incongruenţa semnalelor).
Intonaţia. Se ştie cã „tonul face muzica". Unii dintre noi sunt însă afoni (gr. aphonos, mut), nu au învăţăt sã cânte corect şi se vaitã cã nu au „ureche muzicalã", în loc sa exerseze. Niciodatã nu este prea tarziu. Sesizaţi diferenţa dintre ce se transmite prin propoziţia „Atacul terorist s-a soldat cu moartea a o sutã cinci persoane, între care unsprezece copii" şi propoziţia „Atacul terorist s-a soldat cu moartea a o sutã cinci persoane, între care unsprezece copii"? Cuvintele sunt aceleaşi, accentul este diferit. În cea de-a doua propoziţie intonaţia subliniazã numărul mare de victime şi atrocitatea crimei. Fãrã intenţie, uneori prezentarea ştirilor la radio sau TV deformeazã sensul mesajelor prin intonaţia nefireascã sau neprofesionistã. Oricine poate continua exerciţiile spre a-şi forma „ureche muzicalã" urmãrind (radio)jurnalul de actualitãţi. Poate cã nu este cazul, dar îmi stã pe limbã o glumã nevinovatã despre tonalitate şi accent. Un student strãin, care învăţã limba românã, îl intreabã pe un coleg român: „La voi, pe ce se pune accentul, pe prima silabã sau pe ultima silabã a cuvântului, de exemplu, intelectuali"? Rãspunsul studentului român nu a întârziat nici o clipã: „La noi, pe intelectuali nu se pune nici un accent!" Dacã nu aţi zâmbit, sã vã mai spun una: Mark Twain a întârziat într-o vizitã. Când a ajuns, i-a spus gazdei care, împreunã cu ceilalţi invitaţi, îşi fãcuse griji: „Stimatã doamnã, îmi pare nespus de rãu cã vin atât de târziu, dar a trebuit sã-i sucesc gâtul bãtrânei mele mãtuşi şi asta a durat ceva mai mult decât îmi închipuisem". „Ce minunat cã aţi venit totuşi!" - a exclamat gazda. Dacã nici acum nu aţi zâmbit, sunt obligat sã vã spun poanta, cu toate cã o glumã nu se explicã, aşa cum un tablou nu se povesteşte: adesea, la petreceri mai ales, noi vorbim unul pe lângã altul, nu unul cu altul. Deducem sensul mesajului nu din cuvinte, ci dupã intonaţie - atrãgea atenţia Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 174), de la care am preluat acest exemplu.
Dar sa lãsãm glumele şi sã vedem ce spun cercetãrile ştiinţifice. Mary B. Harris (1974) a studiat reacţiile agresive generate de apelurile telefonice greşite, în funcţie de caracteristicile apelului (modul de adresare, conţinutul comunicării şi tonul vocii). S-a constatat cã modul de adresare pe un ton agresiv în cazul unui apel telefonic greşit provoacã rãspunsuri mai agresive din partea persoanei deranjate decât adresarea politicoasã, pe un ton cald, prietenos. Cei vechi spuneau: Sermo dulcis frangit iram (Vorbirea blândã domoleşte mânia). J.S. Kleinfeld (1974), cercetând experimental efectele comunicării nonverbale calde (prietenoase) şi ale comunicării neutre asupra procesului de învăţamânt, a ajuns la concluzia cã, alături de alţi factori, caracteristicile vocalice au contribuit la sporirea randamentului studenţilor, la sporirea performanţei lor în achiziţionarea cunoştinţelor. Concluziile acestui studiu au aplicativitate directã: stilul „cãlduros" de comunicare nonverbală intervine pozitiv în activitatea de învăţare; existã diferenţe culturale în ceea ce priveşte pregnanţa influenţei acestei dimensiuni (cãlduros/ neutru) de la un grup etnic la altul (în experimentul sãu, J.S. Kleinfeld a descoperit cã studenţii eschimoşi erau mai puternic influenţaţi de stilul de comunicare nonverbală cãlduros decât studenţii americani albi.
Timbrul vocii. S-a observat (A. Pease şi B. Pease, 1999/2001,111) cã femeile supraponderale tind sã foloseascã o „voce de şcolăriţã", probabil pentru a compensa dimensiuniie corporale şi a declanşa un comportament de ocrotire din partea celorlalţi, a bărbaţilor îndeosebi (vezi paragraful despre fetele neotenice). Pe de altã parte, s-a constatat cã, în afaceri, femeile cu voce mai joasã sunt considerate mai inteligente, mai autoritare şi mai demne de încredere. Este vorba despre un stereotip în evaluarea femeilor care practicã profesii rezervate altãdatã bărbaţilor: în mentalul multora, un manager trebuie sã fie inteligent, de încredere şi autoritar. Ca bãrbat, el are vocea mai joasã. De aici şi credinţa cã femeile care au vocea apropiatã ca timbru de cea a bărbaţilor posedã calitãţi intelectuale atribuite în trecut reprezentanţilor „sexului tare" - dacã se poate vorbi despre aşa ceva. Allan Pease şi Barbara Pease sunt de pãrere cã „femeile preferã vocile mai joase la bărbaţi pentru cã indicã un nivel crescut de testosteron, ceea ce înseamnã o virilitate mai puternicã" (idem). O astfel de explicaţie poate dezvãlui prejudecata cã femeile nu se gândesc decât la orgasm şi nu se saturã niciodatã de sex - prejudecatã denunţatã de cãtre înşişi autorii citaţi când aratã cã femeia obsedatã sexual nu este decât „rodul imaginaţiei bărbaţilor şi reprezintã sub unu la sutã dintre femei" (idem, 252).
Intensitatea vocii. „Sã nu ridici vocea când vorbeşti cu mine!" sau „De ce ţipi aşa, nu poţi sã vorbeşti civilizat?!". Am auzit de atâtea ori astfel de reproşuri, încât nici nu ne mai întrebãm ce semnificaţie are intensitatea vocii în actul de comunicare. Pare de la sine înţeles. Cineva încearcã sã se impunã atenţiei prin sporirea intensitãţii vocii: vorbeşte „tare". Este un semnal de luptã şi nu este de mirare cã îi percepem pe cei care, la un moment dat, ridicã vocea ca fiind persoane agresive. Uneori ne înşelãm. Intensitatea vocii nu constituie decât un semnal, care — aşa cum am arãtat (vezi axiomele comunicării nonverbale) — ne poate induce în eroare dacã îl interpretãm izolat de celelalte semnale, rupt de context.
Dar şi cei care reduc intensitatea sonorã a vocii în anumite contexte, când cer sau când transmit o informaţie, vor sã atragã atenţia asupra lor, urmăresc anumite avantaje sau vor sã aparã într-un anumit fel (persoane de încredere, discrete, devotate etc.). În fond, zvonurile se şoptesc, nu se strigã. Nici bârfa. În sãlile de examene nu se poate sã nu se gãseascã un student (de cele mai multe ori, o studentã) care sã nu cearã o lãmurire în şoaptã. „Tare, sã audã toatã lumea, nu este nimic de ascuns!" - tunã vocea profesorului. Cum interpretãm aceste decalaje în intensitatea vocilor? Cum îi decodificãm pe cei care ne şoptesc în ureche „aria calomniei" Sigur, trebuie sã luãm în considerare conţinutul comunicării verbale, sã integrãm într-un sistem semnalul paralingvistic şi celelalte semnale nonverbale, sa ne raportãm la contextul social concret al comunicării. Este clar însă cã aceia care rostesc „mai încet" anumite cuvinte vor, în mod conştient, sã le sublinieze importanţa. Pe de altã parte, apreciazã Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 193), pronunţarea unor cuvinte sau propozitii cu glas deosebit de scãzut, chiar ţinând mâna la gurã, poate constitui un semnal de sine stãtãtor, care semnificã o stare de neplãcere sau de nesiguranţã. Aţi sesizat cât de clar rostesc profesorii cuvintele intrate în vocabularul ştiinţei, cu care sunt familiarizaţi, şi cât de neclar, cu voce „slabã" pronunţã termenii noi, pe care nu-i stãpânesc foarte bine? Dacã nu aţi observat acest lucru, încercaţi sã o faceţi de acum încolo. Dar nu numai în ceea ce îi priveşte pe profesori. Teoreticianul clasicismului, scriitorul francez Nicolas Boileau-Despreaux (1636-1711), a formulat în Art poétique (1674) ceea ce s-ar putea numi „legea claritãţii" în actul comunicării: „Ceea ce concepi bine se enunţã în mod clar şi cuvintele pentru a le exprima îţi vin cu uşurinţã".

Ritmul vorbirii. Se acceptã larg ideea cã ritmul vorbirii este mai important decât intonaţia pentru întelegerea mesajelor verbale. Dar transmite acest element al paralimbajului mai multa informaţie despre emiţător, contextul socio-cultural etc.? Într-adevãr, cel care vorbeşte mai repede este mai inteligent sau face dovada cã s-a familiarizat cu cuvintele pe care le rosteşte? Vorbesc mai repede (număr de silabe pe minut) cei care au un bun exerciţiu în domeniul la care se referã.
Aceasta şi pentru cã „înghit" unele silabe. Un ofiţer va spune „gealul" şi camarazii lui vor înţelege fãrã nici o dificultate cã vine generalul, respectiv comandantul. Practica prescurtãrii cuvintelor prin suprimarea silabelor intermediare se subordoneazã şi tendinţei de „mcdonaldizare a societãţii". Elevii spun „proful" şi „diriga" nu pentru a brava, ci pentru a economisi timp în comunicarea informalã. Nu este nimic rãu. Dar dacã folosesc acest procedeu de sporire a ritmului vorbirii prin „înghiţirea" silabelor într-o comunicare formalã (într-un cadru oficial), ei transmit nu numai ce intenţionau sã transmitã, ci şi faptul cã nu apreciazã corect situaţia concretã sau cã nu respectã normele de politeţe.
Vera F. Birkenbihl (1979/1999,183), referindu-se la viteza vorbirii, introduce o distincţie foarte interesantã: raportarea la o vitezã „absolutã" (pentru limbile indo-europene, din care face parte şi limba românã, o vorbire relativ rapidã înseamnã circa 500 de silabe pe minut), dar şi la viteza „medie" (specificã fiecãrei persoanei). Dupa ritmul vorbirii, putem identifica, uneori cu destulã precizie, ţara sau zona din care provine o persoanã sau alta, nivelul ei de şcolaritate, chiar şi profesia sau preferinţele şi interesele culturale. Francezii şi italienii au un ritm de vorbire mai rapid decât germanii sau românii. Între români, oltenii vorbesc mai repede decât ardelenii sau moldovenii. Cei cu studii superioare emit mai multe silabe pe minut decât persoanele cu studii elementare, mai ales când vorbesc despre domeniul lor de activitate. Pe de altã parte, ruperea ritmului vorbirii normale a unei persoane transmite un semnal: ceva nu este în regulã. De ce mãreşte sau încetineşte ritmul vorbirii o persoanã care îşi povesteşte viaţa exact când se referã la iubirile trecute Nu existã un singur rãspuns: este de presupus ca retrãieşte o experienţã agreabilã sau, dimpotrivã, dezagreabilã. Singurul lucru care se poate spune, şi acesta cu o anumitã probabilitate, este cã persoana în cauzã şi-a modificat starea afectivã.
Pauzele în actul vorbirii. Deşi nu au nici un conţinut, pauzele din actul vorbirii transmit informaţii despre caracteristicile psihologice ale emiţãtorului sau despre intenţiile receptorului, despre natura relaţiilor interpersonale sau despre contextul socio-cultural în care se desfãşoarã comunicarea. Ca semnal paralingvistic, pauzele pot fi inconştient realizate, dar şi intenţionate. Unii oameni doresc sã atragã atenţia asupra a ceea ce spun ridicând tonul; alţii o fac mai subtil, prin întreruperea comunicării, fãcând pauze înaintea cuvintelor pe care vor sã le sublinieze. Un profesor universitar, îndreptându-se împreunã cu asistentul sãu spre sala de curs, face consideraţii asupra subiectului prelegerii: „Problema a fost pusã [pauzã] magistral chiar de cãtre [pauzã] Max Weber în faimosul sãu discurs despre [pauzã] Sensul «neutralitãţii axiologice» în ştiinţele sociologice şi [pauzã] economice". Interesant este faptul cã de câte ori face pauze în vorbire profesorul se opreşte din mers, obligându-l pe asistent sã rãmânã sau sã se întoarcã lângã el. Nu am observat vreodatã ca asistentul sã puncteze cu pauze replica datã profesorului şi mai ales sã stea în loc, silindu-l pe acesta sã-şi încetineascã mersul. Pauzele subliniazã deci nu numai cuvintele, dar aratã si diferenţa de status social dintre interlocutori.
Uneori, pauzele semnaleazã nevoia persoanelor de a reflecta înaintea formulãrii rãspunsului. În situaţiile de examen acest lucru este uşor de observat. Alteori, facem pauze în vorbire „pentru a da celuilalt posibilitatea de a se exprima" (V.F. Birkenbihl, op. cit, 189). Când observãm cã interlocutorul nostru vrea sã vorbeascã (trage aier în piept, ridicã privirea, deschide gura sau ridicã mâna sau douã degete), ne oprim discursul - dacã suntem atenţi sau dacã suntem politicoşi, ceea ce în cazul de faţã este cam acelaşi lucru. Fireste cã mai sunt şi pauze în vorbire care semnaleazã „evadarea din timpul comunicării" (distragerea atenţiei), ca şi „pauze strategice" (care au funcţia de a-i face pe ceilalţi sã vorbeascã).
Componenta sonorã a râsului. Când am analizat expresiile faciale, am atras atenţia asupra valorii de comunicare a râsului şi am subliniat cã, pentru a desluşi semnificaţia acestui act de comunicare, trebuie sã luãm în calcul toate componentele acestui comportament complex, între care şi cele legate de vocalicã. Din punct de vedere sonor, râsul poate fi: ascuţit, behãit, bâzâitor, bubuitor, chicotit, clar, convulsiv, cristalin, fonf, gâlgâit, gângav, gros, gutural, hârâit, hohotitor, intens, intermitent, înãbuşit, încet, înfundat, melodios, nechezat, piţigãiat, prelung, rãguşit, rãsunator, sacadat, sãltãreţ, sec, sincopat, sonor, spart, strident, subţire, şuierat, zglobiu, zgomotos (M. Bucã, 1985, 247).
Sub raportul semnificaţiei, rasul are determinãri culturale specifice. Mahadev L. Apte (1985, 16) considerã cã zâmbetul şi râsul, ca rãspunsuri comportamentale, ca rezultate ale activitatii cognitive şi intelectuale de percepere şi evaluare a stimulilor declanşatori ai umorului (incongruenţa, exagerarea, distorsiunea şj combinaţia neobişnuitã a elementelor culturale), sunt intim conectate la culturã şi pot servi la cunoaşterea valorilor sociale. Antropologul citat a analizat diferenţele culturale privind umorul şi normele sociale care îl reglementeazã. El întelege prin umor: a) experienţa cognitivã, adesea neconştientizatã, care implicã redefinirea internã a realitãţii socioculturale, având ca rezultat o stare de bucurie spiritualã; b) factorii socioculturali externi ce declanşeazã aceastã experienţã. cognitivã; c) plãcerea derivatã din aceastã experienţã; d) manifestãrile externe, zâmbetul şi râsul. În fiecare culturã se stabileşte cu precizie cine are dreptul sã râdã de alţii (îndeobşte femeile mai puţin decât bărbaţii şi copiii mai puţin decât adulţii) şi în ce împrejurãri este interzis râsul (la adunãri solemne, la ceremonii funebre etc.). Diferitele feluri de a râde au nu numai semnificaţii, dar şi denumiri diferite. De exemplu, populaţia Marathi din vestul Indiei (aproximativ patruzeci de milioane de oameni) desemneazã prin onomatopee opt tipuri de râs. Râsul gingaş al unui copil se numeşte „huduhudul˝ dacã este zgomotos, ,,hadahada". Râsul vulgar, obscen este desemnat prin ,faidifaidi", iar râsul aprobator prin ,,hashas". Râsul în hohote este denumit ,hodohodo", cel nechezat, ,hiihi"; râsul batjocoritor",,fâsfâs iar cel de complezenţã, ,haiahaia".
În cultura europeanã s-a constatat cã, atunci când râd, oamenii accentueazã o vocalã sau alta, exprimând prin aceasta - cu o probabilitate acceptabilã - diferite stãri psihice şi intenţii comportamentale. Directoarea Institutului German de Studii Cerebrale, Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 196-198), enumerã câteva moduri de a râde:
1) Râsul „în A". „Haha" exprimã bucuria şi lipsa stresului. Este râsul primordial, contagios.
2) Râsul „în E". ,,,Hehe" (râs behãit) exprimã dispreţul, batjocura, o ameninţare. Nu este contagios
3) Râsul „în I". ,,,Hihi" (râs de „gâsculiţã"), adeseori involuntar, exprimã o bucurie rãutãcioasã, reţinutã.
4) Râsul „în O". „Hoho" este asociat cu uimirea şi dispreţul; uneori, exprima o dozã de neîncredere.
5) Râsul „în U". „Huhu" exprimã teama şi spaima (cu greu s-ar putea spune cã este vorba despre râs).
Vera F. Birkenbihl atrage atenţia cã este dificil sã clasifici râsul şi cã în interpretarea acestuia trebuie sã se ţinã seama de situaţia concretã în care se gãsesc persoanele care râd. Totuşi, Horst H. Rűckle (1979/1999, 156-157), prezentând aceeaşi tipologie a sonoritãţii râsului, susţine cã „tipul de vocalã, gradul de tensiune nervoasã şi intensitatea sunetului dau informaţii suplimentare asupra naturaleţii râsului, precum şi asupra conţinutului sãu".
Manifestãri sonore fãrã conţinut verbal. În lucrãrile de analizã a comunicării nonverbale, sub acest titlu apar: plescãitul, oftatul, gemetele, dresul vocii, tuşitul şi râsetul. Dacã plescãitul (un fel de „ţ" accentuat şi uneori prelungit) apare ca o constantã în vorbirea unora (trãdând o anumitã lipsã a controlului în exprimarea verbală), gemetele şi oftatul au fost interpretate — în psihanalizã, dar şi în viaţa de zi cu zi - ca fiind semnul unei dureri profunde. Cât de nefericit sunã „Of, Doamne!" şi cât de frecvent îl auzim. Un astfel de oftat nu poate fi decât sincer - cred cei mai mulţi dintre noi, împãrtãşind durerea astfel exprimatã. Cei care şi-au fãcut un obicei din a se vãita (pe un ton plângãreţ agrementat cu multe oftaturi) nu-i atrag pe ceilaţi, dimpotrivã, îi îndeparteazã. Un motiv în plus sã ofteze!
Dresul vocii, ca şi tuşitul (când nu are o explicaţie medicalã) ofera o anumitã informaţie despre interlocutori. Cei care îşi dreg ritmic vocea, tuşesc şi - de ce sa nu o spunem?! - râgâie „par sã se elibereze de ceva". Încearcã „sã elimine simbolic acel ceva" — este de pãrere Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 199).
În încheierea discuţiei despre vocalicã, ilustrãm cu cercetarea lui J.R. Davitz (1964) posibilitatea diferenţierii emoţiilor prin luarea în calcul a unui ansamblu de semnale paralingvistice, nu doar a unuia singur (Tabelul 2.3).
Tabelul 2.3. Caracteristicile paralingvistice ale emoţiilor (J.R.Davitz,1964,63,dupã S MX. Knapp, 1990, 62)
Dincolo de aceste date de cercetare ştiinţificã, existã multe observaţii necontrolate şi mult mai multe speculaţii, toate pãcãtuind prin ignorarea gândirii probabiliste şi prin încãlcarea „axiomelor comunicării nonverbale".
Olfactica: semnalele olfactive
În primele luni ale anului 2004, s-a anunţat în presã cã „Un furnizor britanic de servicii Internet intenţioneazã sã lanseze pe piaţã un dispozitiv cu esenţe de parfum, care poate fi conectat la computer, la fel ca o imprimantã" (The Times, ştire preluatã de Evenimentul zilei, din 20/02/2004, nr. 3649, p. 20). Dispozitivul are douãzeci de arome de bazã, care prin combinare pot produce 60 de mirosuri diferite. Curând, îndrãgostiţii îşi vor putea transmite e-mail-uri... parfumate. Şi ce miros este mai suav decât cel al iubitei?
Mirosul este un semnal, şi încă unul dintre primele utilizate în evoluţia vietii pe pãmânt. Semnalele chimice au avantaje (ocolesc obstacolele, se transmit şi prin întuneric, au o mare eficienţã energeticã şi o gamã de transmitere a informaţiilor considerabilã) şi dezavantaje (lentoarea transmisiei, atenuarea) (E.O. Wilson, 1975/2003, 188-189).
Încă din Antichitate se cunoaşte rolul esenţial al mirosului în lumea animalã. Aristotel remarcase, ca o curiozitate, atracţia fluturilor pentru anumite mirosuri, dar abia la sfârşitul secolului al XlX-lea entomologul francez Jean Henri Fabre (1823-1915) a demonstrat cã la anumite specii de fluturi masculii sunt atraşi de mirosul emanat de femele. În prezent, etologii studiazã feromonii, supranumiţi şi „socio-hormoni", dat fiind rolul lor în organizarea vieţii gregare. Termenul de „feromoni" a fost introdus in vocabularui ştiinţelor biologice in 1959 şi denumeşte substanţele volatile şi odorante secretate de animale. Identificaţi mai întâi la insecte, s-a descoperit cã şi mamiferele secretã socio-hormoni. Aşadar, semnalele olfactive servesc multor specii de animale (furnici, şoareci, albine) pentru recunoaştere, apãrare, grupare, orientare în spaţiu şi, mai ales, pentru identificarea partenerilor sexuali. La albine, de exemplu, feromonii împiedicã dezvoltarea altor regine şi declanşeazã dansul nupţial. Musculiţa Drosophila melanogaster îşi alege partenerul dupã miros. De altfel, Charles Darwin admitea cã, în evoluţia speciilor, masculii cei mai odorifici atrag mai multe femele şi, în consecinţã, au mai mulţi descendenţi.
Identificarea în structura geneticã a unei formaţii numitã major histocompatibility complex (MHC) a condus la supoziţia cã şi oamenii folosesc feromonii ca semnal olfactiv pentru recunoaşterea similaritãţii genetice. Se acceptã - pe baza cercetãrilor lui N. Nicolaides (1974) - cã fiecare individ posedã un miros distinctiv, o „semnaturã chimicã" şi un mecanism de recunoaştere olfactivã a similaritãţii genetice (R. Lewis, 1984), în cadrul cãruia feromonii au un rol important. Feromonii sunt substanţe chimice care „servesc atât sistemului endocrin pentru dezvoltarea schimburilor în cadrul organismului (primer pheromones), cât şi pentru a provoca un rãspuns imediat din partea unui organism-ţintã (relase pheromones)" (E.E. Filsinger şi R.A. Fabes, 1985, 352).
Experimentele realizate de C. Wedekind et al. (1995) au condus la concluzia cã femeile preferã bărbaţii în funcţie de MHC-ul lor: unor femei tinere li s-a cerut sã miroasã tricourile purtate 48 de ore de diferiţi bărbaţi şi sã evalueze care emanã mirosul cel mai plãcut. Tendinţa a fost de a alege tricourile purtate de bărbaţi care aveau MHC-ul diferit de propriul lor MHC (apud W.S. Rogers, 2003,112). Concluzia pare indubitabilã: comunicarea olfactivã intervine în alegerea partenerului de cuplu. De altfel, experimentele pe animale au arãtat cã eliminarea mirosului degradeazã comportamentul sexual al animalelor. Un şoarece cu centrul olfactiv distrus devine incapabil sã identifice femelele. La hamsteri, extirparea bulbului olfactiv compromite definitiv comportamentul sexual. De asemenea, s-a probat experimental cã sensibilitatea olfactivã intervine decisiv în ataşamentul femelei faţã de propriii pui. Dacã în primele douãsprezece ore dupã ce îi nasc vacile nu-şi miros viţeii, dacã nu au „prizã de contact olfactiv", îi resping. Dacã în acest rãstimp li se aduce un viţel nou-nãscut, altul decât al lor, respectivul viţel este acceptat ca descendent propriu. Acceptarea pe baza prizei de contact olfactiv este totalã în primele minute dupã naştere, în proporţie de 30 la sutã dupa o orã, de 10 la sutã dupã şase ore şi lipseşte complet dacã nou-nãscutul este prezentat dupã douãsprezece ore. Astfel de cercetãri au, fireşte, aplicabilitate în zootehnie, dar sugereazã direcţii de studiu şi în ceea ce priveşte comportamentul uman, dat fiind faptul cã sistemul olfactiv este similar din punct de vedere anatomic şi electroflziologic la multe specii, permiţând comparaţii între comportamentul uman şi comportamentele animalelor, dar - fireşte — nu extrapolari.
Experimentele din puericulturã au pus în evidenţã primordialitatea sensibilitãţii olfactive şi la om: între copilul nou-nãscut şi mamã se stabileşte pe aceasta bazã o legãturã biunivocã încă de la expulzarea fãtului (R.H. Porter si J.D. Moore, 1981; R.H. Porter, J.M. Cernoch şi F.J. McLaughlin, 1983). R.H. Porter şi colaboratorii sãi (1981,1983) au descoperit cã mamele au capacitatea de a identifica mirosul maieului propriului copil (comparativ cu mirosul maieului altor copii) şi chiar de a diferenţia mirosul lenjeriei de corp al copiilor lor, bãieţi sau fete. În experimentele pe care le-au desfãşurat, mamele au identificat cu precizie mirosul scutecelor nou-nãscuţilor, chiar în condiţiile în care postpartum nu au avut decât puţin timp contact cu copiii lor nou-nãscuţi. Alte cercetãri experimentale au evidenţiat cã nou-nãscuţii recunosc mirosul laptelui matern încă de la vârsta de o lunã (M.J. Russel, 1976). La douã zile dupã naştere, copiii nu reuşesc o astfel de performanţã, dar dupã o sãptãmânã sau douã reuşesc destul de bine, iar la vârsta de şase sãptãmâni reuşita este deplinã (M.J. Russell, 1976). Legãtura olfactivã mamã-copil se diminueazã pe mãsura creşterii în vârstã a copilului: la vârsta de 2-3 ani recunosc mirosul matern aproximativ 70 la sutã dintre copii, iar când împlinesc 4 ani doar 50 la sutã au o asemenea performanţã. Psihologul H. Montagner, care a constatat experimental acest lucru, apreciazã cã mirosul are un rol hotãrâtor în legatura afectiva dintre mamã şi copil.
Spre aceastã concluzie converg cercetãrile psihologice, sociologice şi medicale de până acum. Investigaţiile trebuie continuate, pentru cã nu s-au produs încă probe irefutabile în legaturã cu natura rãspunsului la stimulii olfactivi: sunt rãspunsuri înnãscute sau învăţate? Ce se poate spune este cã „relaţiile sociale se bazeazã în parte pe procesele fiziologice, iar comunicarea chimicã prin miros nu poate fi ignoratã ca mecanism" (E.E. Filsinger şi R.A. Fabes, 1985, 352).
Este adevãrat cã în comunicarea interpersonalã la adulţii se servesc într-o mai micã mãsurã de semnalele olfactive, comparativ cu cele vizuale şi auditive. Totuşi, oamenii sunt capabili de performanţe deosebite: mirosul de mosc (o substanţã secretatã de o specie de animale rumegãtoare din Asia şi care are efecte în planul sexualitãţii) îl receptãm chiar într-o concentraţie care nu depãşeşte 0,00004 miligrame pe litru, ceea ce corespunde dizolvãrii într-un bazin de apã cu lungimea de 1 km, lãţimea de 250 m şi adâncimea de 10 m a unei cantitãţi de numai 100 de grame de mosc. Interesant este cã femeile, comparativ cu bărbaţii, reacţioneazã diferit faţã de mirosul de mosc: bărbaţii îl considerã foarte agreabil, în timp ce femeilor le produce repulsie. Cel puţin acestea sunt constatãrile experimentale comunicate de Marcel Guillot în 1965, la cel de-al IV-lea Simpozion mediteranean asupra sensibilitãţii olfactive. şi mai interesantã este constatarea cercetãtorului francez cã aceleaşi femei care respinseserã hotãrât mirosul de mosc au apreciat ca fiind „delicios" parfumul în compoziţia cãruia moscul constituia ingredientul de bazã. Experimentul la care ne-am referit pune în evidenţã fenomenul de culturalizare a sensibilitãţii olfactive, dar ridicã şi întrebarea: este diferitã sensibilitatea olfactivã a femeilor, comparativ cu bărbaţii? Rãspunsul este un „Da" prudent.
În 1952, Jacques Le Magnen a descoperit cã femeile sunt mai sensibile decât bărbaţii numai la anumite substanţe odorifice (de exemplu, la mirosul oxadolidului). Sensibilitatea olfactivã a femeilor creşte în perioada ciclului menstrual, atingând pragul cel mai ridicat în momentul ovulaţiei. Sensibilitatea olfactivã crescutã a femeilor nu este evidentã decât dupa pubertate şi până la menopauzã. Unii cercetatori considerã chiar cã mirosul reprezintã un veritabil caracter sexual secundar. Hipersensibilitatea olfactivã creşte la femeile gravide, fapt ce explicã accesele de vomã în timpul sarcinii. Interesantã este si constatarea privind fluctuaţia sensibilitãţii olfac¬tive diferenţiatã la bărbaţi şi femei: sensibilitatea olfactivã a femeilor este mai accentuatã dimineaţa decât seara, în timp ce la bărbaţi sensiblitatea olfactivã este maximã dupã-amiaza. Au aceste date de cercetare vreo semnificaţie în comunicarea nonverbal? Rãspunsul nu poate fi decât unul pozitiv.
Erik E. Filsinger şi Richard A. Fabes (1985, 354-356) invocã o serie de cercetãri care probeazã rolul comunicării olfactive (în particular, al feromonilor) în relaţiile sociale. Primele investigaţii le datorãm lui J.J. Cowley şi colaboratorilor sãi (1977), care au constatat cã feromonii influenţeazã evaluarea persoanelor. În experimentul pe care l-au montat, au cerut unor subiecţi de sex masculin sã citeascã şi sã evalueze CV-urile unor ipotetice candidate pentru ocuparea unor posturi de muncã. Subiecţii de experiment au fost rugaţi sã poarte mãşti chirurgicale în tip ce citesc respectivele CV-uri. Unele mãşti chirurgicale erau impregnate cu substance mirositoare care conţineau feromoni, altele nu (subiecţii de experiment nu cunoşteau aceastã stratagemã). Când purtau mãşti odorificate, subiecţii de experiment (bărbaţi) evaluau candidatele mai negativ decât în condiţiile în care mãştile chirurgicale nu erau impregnate cu substante mirositoare. M. Kirk-Smith et al. (1978) au recurs la aceeaşi stratagemã a mãştilor chirurgicale neimpregnate şi impregnate cu substanţe mirositoare (androstenol). Subiecţii de experiment (bărbaţi sj femei) trebuiau sa evalueze, pe o scalã cu 15 adjective bipolare („Diferenţiatorul semantic" al lui Ch. Osgood), o serie de fotografii de bărbaţi, femei, animale, flori şi construcţii. Când purtau mãşti chirurgicale impregnate cu androstenol (o substanţã din componenţa feromonilor), femeile evaluau persoanele din fotografii (bărbaţi sau femei) ca fiind mai sexy, mai atractive. Efectul feromonilor asupra evaluãrii atractivitãţii fizice a persoa¬nelor a fost pus în evidenţã şi de alte studii (S.L. Black si C. Biron, 1982; E.E. Flisinger et al, 1984).
Aplicaţiile studiilor asupra sensibilitãţii olfactive şi a rolului mirosurilor în viaţa socialã, inclusiv în comunicarea nonverbală, nu sunt deloc nesemnificative - aşa cum am vãzut. Ele sunt oarecum dificil de realizat si pentru cã nu s-a reuşit până în prezent o clasificare adecvatã a mirosurilor. Nu ştim bine ce înseamnã „miros placut" sau „dezagreabil", ,,miros înţepãtor" sau „acru", „miros proaspãt" sau „stãtut" etc. Variabilitatea aprecierii mirosurilor de la o persoanã la alta şi de la o culturã la alta ridicã un obstacol, nu uşor de trecut, în încercarea de a clasifica mirosurile. Adesea, se substituie conţinutul obiectual al mirosului cu tonusul emoţional al senzaţiei olfactice. În legaturã cu aceasta, Charles S. Peirce (1905/1990, 274) a remarcat tendinţa mirosurilor de a se reprezenta pe ele însele, precum şi puterea lor de a aduce în minte, prin asociaţie, calitãţi psiho-morale:
Parfumul preferat al unei doamne mi se pare cã este oarecum în concordanţã cu fiinţa sa spiritualã. Dacã ea nu foloseşte nici unul, natura sa va fi lipsitã de parfum. Dacã foloseşte parfumul de violete, va avea ea însăşj aceeaşi fineţe şi delicateţe. Am cunoscut douã femei care foloseau parfumul de trandaflr. Una era o artistã, fatã bãtrânã, o grande dame, cealaltã era o femeie tânãrã, cãsãtoritã, foarte gãlãgioasã şi foarte iritantã. În mod ciudat însă, ele semãnau. În ceea ce le priveşte pe cele care folosesc parfumul de heliotrop, de franfipan etc., atât cât ştiu despre ele, îmi este de ajuns. Neîndoios, existã o asemãnare subtilã între parfum şi impresia pe care mi-o fac despre natura unei femei.
Edward O. Wilson (1975/2003, 385) descrie o spectaculoasã „luptã de duhori" între doi masculi lemurieni cu coada inelatã (despre care am amintit şi în legaturã cu marcarea teritoriului). De obicei, confruntarea în perioada împerecherii, care atinge apogeul în luna aprilie, debuteazã printr-o semnalizare chimicã facilitatã de fluturarea cozii, ce duce mirosul secreţiilor glandulare spre adversar. „Lupta de duhori" îşi are corespondent în expresia vulgarã: „În sãbii sã ne luptãm sau în ciorapi sã ne mirosim?!" De fapt, miros frumos persoanele care nu miros deloc şi miros şi mai frumos persoanele care folosesc sãpunul, apa de colonie şi parfumurile adecvate vârstei, sexului şi contextului sociocultural concret.
Din pãcate, o psihosociologie a mirosurilor încă nu s-a scris, deşi o serie de savanţi au contri-buţii foarte semnificative (P. Berger si T. Luckman, 1967; J. Dollard, 1957; E.T. Hall, 1967;
O. Kineberg, 1935; G. Simmel, 1908) la cristalizarea acestui domeniu al cunoaşterii, dând rãspunsuri la intrebãri precum: „Ce efecte au diferenţele culturale şi de stil de viaţã asupra percepţiei şi generãrii mirosurilor? Ce mentalitãţi sociale sunt atribuite percepţiilor şi generãrii acestor mirosuri? Ce funcţii sociale au mirosurile?. Mai specific: de ce negrii şi persoanele din clasele de jos sunt stereotipizate ca fiind «urât mirositoare»? Cum este utilizat mirosul urât pentru justificarea respingerii interacţiunilor? Care este semnificaţia socialã a tabuului flatulaţiilor? Care este dinamica manipulãrii mirosurilor? Pentru ce, de exemplu, se parfumeazã oamenii? Au relevanţã socialã utilizarea substanţelor mirositoare utilizate în desfãşurarea serviciului religios?" (G.P. Largey şi D.R. Watson, 1972,1021). La aceste întrebãri provocatoare intelectual, formulate de Gale P. Largey şi David R. Watson, se pot adãuga altele: influenţeazã mirosurile stereotipizarea grupurilor etnice sau profesionale? Existã o „amintire flash" a mirosurilor? Cum se explicã „haloul mirosurilor"? Dar manipularea comportamentalã prin utilizarea parfumurilor? Ce forme a luat, de-a lungul timpului, conflictul deodorizarea/odorizarea corpului uman? Meritã sã se dea un rãspuns ştiinţific acestor întrebãri. Unele lucruri se cunosc; altele rãmân sã fie studiate.
Filosoful si sociologul german Georg Simmel credea cã „mulţi dintre cei care ar fi dispuşi la eforturi şi sacrificii importante în folosul claselor defavorizate nu se împacã, însă, pentru nimic în lume cu contactul direct cu cei care miros a sudoarea muncii cinstite" (apud S. Dungaciu, 2003,116). Ideea discriminãrii sociale pe bazã de miros a fost reluatã de sociologii americani Gale P. Largey şi David R. Watson (1972), care au pus în evidenţã cã prejudecãţile sociale şi rasiale au ca falsã justificare ,,mirosul urât" al ţãranilor, muncitorilor, negrilor sau evreilor şi, adãugãm noi, al romilor.
De ce - aşa cum observa antropologul Edward T. Hall (1969, 119, apud G.P. Largey si D.R. Watson, 1972, 1022) - atunci când, în lumea arabã, intermediarii peţesc o fatã, adesea o miros şi o resping dacã nu „miroase dulce"? Este posibil sa afli dupã miros dacã o tânãrã este virginã sau nu - aşa cum comenta Havelock Ellis (1928)? Tabuul „vânturilor urât mirosi¬toare" s-a împãmântenit târziu. În De civilitate morum puerilium (Despre buna creştere a copiilor), publicatã în 1530, Erasmus din Rotterdam afirmã cã „nu este civilizat sã pretinzi unui tânãr sã-şi reţinã vânturile, ventris flatum retineat, cãci, sub aparenţa de urbanitate, se poate îmbolnãvi" (apud N. Elias, 1939/2002,177). Procesul civilizãrii urmeazã regula: ,Faptele ce nu demult erau permise sunt interzise astãzi" - conchide Norbert Elias (1939/2002,124). Aceastã regula opereazã şi în legaturã cu olfacţia, dat fiind faptul cã Homo sapiens sapiens este atât receptor, cât şi producãtor de mirosuri.
Ca şi în cazul frumuseţii fizice (The beautiful is good), mirosurile genereazã un halou: Who smells good is good (Cine miroase bine este bun). Managementul impresiei prin mirosuri se bazeazã pe acest stereotip. Pentru a mirosi social acceptabil, actorii sociali au la dispoziţie douã practici fundamentale: deodorizarea (spãlarea cu sãpun, gargara cu apã de gurã, periajul dinţilor) şi odorizarea (utilizarea loţiunilor şi parfumurilor). Gale P. Largey şi David R. Watson (1972,1028)), tratând în profunzime cele douã practici, observã cã „identitatea olfactivã este asociatã cu identificarea rasialã, de clasã şi sexualã; iar utilizarea parfumurilor este strâns legatã de prezentarea şi manipularea acestor identificãri". Mi se pare sagace observaţia celor doi profesori americani cã utilizãm practicile deodorizare/odorizare pentru a respinge stigmatizãrile sociale (apartenenţa la grupurile sociale considerate inferioare) şi cã, uneori, exponenţii grupu¬rilor defavorizate folosesc parfumuri ieftine, iar cei ai clasei de mijloc apeleazã la parfumuri fine pentru a lãsa impresia cã fac parte din categoria persoanelor cu status social superior.
Cronemica: percepţia şi semnificaţia utilizãrii timpului
Etimologic, termenul de ,,cronemicã˝ (chronemics) – invenţie lingvisticã propusã de Edward T.Hall (1959) pentru a desemna studiul funcţiei de comunicare a timpului (perceperea, structura şi utilizarea lui) – conţine particular ,,crono˝ (gr. Chromos, referitor la timp) ca şi termenii ,,cronografie˝, ,,cronometrie˝, ,,cronometru˝ etc. În mitologia greacã, cel mai tânãr dintre titani, Cronos, ajuns stãpânul lumii dupã ce şi-a detronat tatãl, îşi devora copiii de îndatã ce se nãşteau (pe Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon) temâdu-se sã nu fie la rândul lui detronat. Legenda spune cã, prin şiretlicul soţiei sale, Rhea, unul dintre copii a scãpat (Regina Mater i-a dat lui Cronos sã înghitã în locul nou-nãscutului o piatrã învelitã în scutece). Astfel a fost salvat Zeus, pãrintele tuturor zeilor şi al oamenilor, personificarea cerului. La romani, Cronos era Saturn, în cinstea cãruia se organizau Saturnaliile, dupã cum la Atena se organizau Croniile. Sunt memorabile cuvintele lui Seneca: Tempus nos avidem devorat et chaos (,,Pe noi ne înghite timpul cel lacom şi neantul˝), ca şi versurile lui Ovidiu: Tempus edax rerum, tuque,invidosa vetustas/ Omnia destruitis… (,,Timpule, de-vorator al lucrurilor; ;I tu invidioasã trecere a vremii, toate le nimiciţi…˝(apud E. Munteanu şi L.-G.Munteanu,1996, 306).
Edward Hall (1988, 142) considerã cã ,,Timpul constituie una dintre bazele pe care se sprijinã orice culturã şi în jurul cãruia se structureazã toate activitãţile. Înţelegerea diferenţei dintre timpul monocronic şi timpul policronic este esenţialã˝. Timpul monocronic este interpretat ca fiind liniar,tangibil şi divizibil în pãrţi din ce în ce mai mici şi ma precise (ani, luni, sãptãmâni, zile, ore, minute, secunde, sutimi şi miimi de secundã). Spre deosebire de acesta, timpul policronic se caracterizeazã prin efectuarea mai multor activitãţi deodatã şi printr-o implicare mai puternicã a oamenilor în aceste activitãţi. Istoricul francez Jacques Le Goff atrãgea atenţia cã timpul liniar (specific economiei industriale) coexist cu timpul ˝circular˝ (asociat ciclurilor naturii, ritmului biologic). Analizând profunzimile Evului Mediu occidental, marele istoric francez vorbeşte despre conflictul dintre ˝timpul bisericii˝ şi ˝timpul negustorului˝, ca despre ˝ unul dintre evenimentele majore ale istoriei mentale a acestor veacuri, când se elaboreazã ideologia lumii modern, sub presiunea alunecãrii structurilor şi precticilor economice˝ (Le Goff,1978/1986, 93). Timpul bisericii,ritmat de slujbele religioase, de clopotele care le anunţã, este un timp teologic: începe cu Dumnezeu, este liniar, are o direcţie şi un sens, tinde cãtre Dumnezeu. În 1355, locuitorii din Aire-sur-la-Lys primeau autorizaţie sã construiascã un tur al cãrui clopote sã anunţe începerea muncii la postãvãrii şi a tranzacţiilor comerciale. Timpul se laicizeazã şi se raţionalizeazã. Pentru negustori, timpul începe sã aibã preţ, el relevã distanţa parcursã, ˝ este mãsurabil, chiar mecanizat, dar discontinuu, tãiat de opriri, de moment moarte, afectat de accelerãri sau de încetiniri˝ (idem, 104). Activitatea meseriaşilor şi a negustorilor impune mãsurarea mai exactã a timpului. Timpul clopotelor este luat de timpul orologiilor. Dar sã-l lãsãm pe Jacques Le Goff (1978/1986a, 102) sã povesteascã: ,,Orologiile acestea ce se înalţã pretutindeni în faţa clopotniţelor bisericilor semnificã marea revoluţie a mişcãrii comunale în ordinea timpului˝. Şi mai departe, într-un text despre timpul muncii: ˝De fapt clopotul muncii,tras, fãrã îndoialã, de frânghii, ceea ce înseamnã cu mâna, nu prezintã nici o inovaţie tehnicã. Progresul hotãrâtor cãtre orele precise îl constituie, evident, inventarea şi rãspândirea orologiului mecanic, a sistemului roţii cu dinţi, care promoveazã, în sfârşit, ora în sens matematic, a douãzeci şi patra parte a zilei. Cel ce depãşeşte aceastã etapã esenţialã este cu siguranţã, secolul al XIV-lea. Principiul acestei invenţii este însuşit la sfârşitul secolului al XIII-lea, iar al doilea sfert de veac al secolului al XIV-lea îl vede aplicat în orologiile urbane, a cãror arie geograficã este tocmai cea a marilor zone urbane: Italia de Nord, Catalonia, Franţa septentrionalã, Anglia meridionalã, Flandra, Germania˝ (Le Goff,1978/ 1986b, 125). Dezvoltarea societãţilor umane şi mai ales mecdonaldizarea presupun ghidarea activitãţilor din ce în ce mai mult dupã timpul obiectiv ˝ mãsurat cu ceasul˝ (clock time), iar nu dupã timpul personal sau subiectiv.În culturile monochrome, precum America de Nord şi Europa, punctualitatea este înalt valorizatã. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre culturile policronice din Africa sau America de Sus. Se spune despre americani cã sunt întrecuţi numai de nemţi şi de suedezi în ceea ce priveşte orientarea activitãţilor în funcţie de timp. La noi, s-a împãmântenit expresia ˝punctualitate nemţeascã˝. În America Latinã a întârzia la o şedinţã sau la orele de curs nu reprezintã ceva negativ. În The Silent Language, Edward T.Hall susţine cã în orice culturã se pot distinge trei sisteme temporal distincte: timpul ethnic, timpul formal şi timpul informal. Timpul ethnic, mãsurat uneori cu o precizie uluitoare – zborurile cosmic sunt un bun exemplu -, aratã gradul de dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii la un moment dat. În momentul aselenizãrii, modulul misiunii Apollo 11 nu mai dispunea decât de o cantitate de combustibil pentru încã zece secunde de zbor. Pentru a devein Homo faber, strãmoşii noştri au trebuir sã ajungã Homo metricus. Judee K. Burgoon, David B. Buller şi W,Gill Woodall (1989/1996, 128) apreciazã cã ˝ timpul ethnic este mai puţin relevant pentru codul economic˝.
În schimb, timpul formal (modul tradiţional în care este în mod conştient privit timpul) şi, mai ales, timpul informal (regulile şi expecta-ţiile legate de percepţia şi utilizarea timpului), pe care le-am învãţat în cursul socializãrii şi de care nu ne dãm totdeauna seama) furnizeazã o serie de informaţii despre tipul şi nivelul socializãrii, despre stima de sine sau despre atitudinea faţã de ceilalţi.
Punctualitatea reprezintã unul din cele mai importante elemente din sistemul timpului informal. A te lãsa aşteptatã sau – de ce nu?! – aşteptat poate fi un truc pentru a te face şi mai mult dorit, poate indica lipsa de importanţã pe care o acorzi întâlnirii, dar poate fi şi un semn al incapacitãţii persoanei în cauzã de a organiza activitãţile, ca sã nu mai vorbim de lipsa bunului simţ. ˝ A fi la timp˝ depinde de contextual situaţional concret. În unele situaţii, a întârzia cinci minute impune sã-ţi ceri scuze, sã explici ce s-a întâmplat sau sã inventezi un motiv plauzibil, cât mai credibil cu putinţã. ˝Nu a venit tramvaiul!˝ sau ˝ Nu am gãsit un taxi!˝ sunt scuze care nu mai prind, chiar dacã reprezintã cauza realã a întârzierii. În alte situaţii, a depãşi cu 15-30 de minute ora fixate pentru o întâlnire – o vizitã la domiciliul unui coleg, de exemplu – este aproape obligatoriu. ˝ Am sosit exact la ora fixatã!˝ nu bucurã niciodatã gazda, cel puţin în cultura noastrã. În situaţii oficiale nu ai voie sã întârzii nici cinci minute. Mi-a povestit un colg cã la angajare a fost chemat de rectorul instituţiei de învãţãmânt superior sã se prezinte la ora 10 a.m. Cu cinci minute înainte era déjà în anticamerã. La 10 punct a sunat telefonul. Secretara l-a anunţat cã rectorul îl roagã sã nu se supere cã va fi nevoit sã mai aştepte puţin. Colegul nostru se gândea cã va aştepta în continuare zeci şi zeci de minute. În realitate, dupã circa cinci minute uşa cabinetului se deschide şi rectorul îşi invitã noul angajat, scuzându-se: ˝ Am fost sunat la minister. A trebuit sã rãspund. Dar chiar dacã nu mã suna nimeni, tot nu vã primeam la ora fixatã. Aţi fi putut sã credeţi cã un rector nu are nimic de fãcut…˝. Se pare cã cei doi universitari adopaserã acelaşi model cultural (displaced-point time pattern). Inutil sã mai spunem cãinterviul de angajare s-a soldat cu încadrarea în instituţie a colegului nostrum, care îşi aminteşte cu placer de acel episode, mai ales cã rectorul a dispus sã I se acorde ca salariu ˝maximum din ceea ce este legal˝. Uneori, a-i ţine la uşã pe subordonaţi face deliciul şefilor. Aşa îşi exprimã aceştia importanţa, uitând cã suntem trecãtori prin viaţã şi funcţii. A lua din timpul altora este nici mai mult nici mai puţin decât o hoţie; doar time is money. Şi o lipsã casã de politeţe. Şefii care îşi bat joc de timpul altora ar trebui sã-şi aminteascã mereu de povestea cu Hary Truman, preşedintele Statelor Unite ale Americii la sfârştul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. La scurt timp dupã ce devenise preşedinte, a acceptat sã dea un interviu unui journalist reputat. Jurnalistul a fost lãsat sã aştepte mai mult de 45 de minute. Când a întrebat dacã mai are mult de aşteptat, rãspunsul lui Truman a fost sec: încã 45 de minute! Şi a explicat: Când eram tânãr senator de Missouri, acest journalist m-a fãcut sã-l aştept o orã şi jumãtate˝.
Relaţiile interpersonale au de suferit şi atunci când modelele cultural de utilizare a timpului sunt disimilare: o persoanã adoptã modelul timpului précis (displaced-point time pattern), cealaltã modelul ˝ timpului imprecis˝ (diffused-point time pattern). Într-o asemenea situaţie, prima persoanã se prezintã exact la ora fixatã pentru întâlnire în oraş, cea de-a doua, care considerã timpul mai lax, apare dupã 20-30 de minute. Cele spuse sunt valabile, în general, pentru cultura europeanã şi pentru populaţia urbanã. În mediul rural tradiţional, mãsurarea timpului dupã elemente natural, dupã mersul soarelui pe bolta cereascã etc. nu opereazã atât de drastic. De asemenea, în unele culture, de exemplu în Brazilia, punctuali-tatea are alţi parametric – dupã cum raporteazã R. Levine et al (1980). Pentru un om de afaceri din SUA, ar fi la timp la o întâlnire prestabilitã are conotaţia ˝omului de succes˝; în Brazilia, conotaţia ˝ omului de succes˝ este de a întârzia (apud G.Johns,1996/1998, 342)
R.Levine şi E. Wolff au prezentat în revista Psychology Today (1985, 28, 25) rezultatele unor investigaţii care aratã diferenţele culturale în ceea ce priveşte importanţa acordatã mãsurãrii timpului în diferite societãţi, luând ca indicator exactitatea ceasurilor.
Se obervã cu uşurinţã cã japonezii au, în cea mai mare mãsurã, sentimentul valorii timpului, dar şi capacitatea tehnicã de a-l mãsura cu exactitate. Punctualitatea trebuie evaluate şi dupã modelul cultural, dar şi dupã performanţele în mãsurarea timpului. Ar fi bine venitã o investigaţie privind exactitatea ceasurilor publice din Bucureşti
Strâns legat de punctualitate, timpul de aşteptare trasmite un semnal cronoemic puternic. Aşteptarea se subordoneazã modelelor cultural de utilizare a timpului (L.W.Doob, 1971) şi are o încãrcãturãsubiectivã puternicã. Când ne aşteptãm iubita/ iubitul, timpul zboarã, câ aşteptãm liftul, ne enervãm pentru cele câteva secunde pierdute. Venim la garâ în mod obişnuit cu 15 minute înainte ca trenul sã tragã la peron – şi considerãm acest lucru firesc -, dar ni se pare o veşnicie rãstimpul de încãrcare a programului la computerul personal, mãsurat în secunde. Referitor la timpul de aşteptare, sã vã mai spun o poveste. În anii studenţiei, aveam un professor care obişnuia sã întârzie cam mult la ore. Prezenţa la cursuri era obligatorie. În grupa noastrã tocmai se transferase de la Universitatea din Cluj o studentã, care nu strãlucea decât prin drgãlãşenie. Dupã zece minute de aşteptare, clujanca s-a ridicat din bancã şi ne-a întrebat: ˝ Ce facem, nu plecãm?!˝. Cu greu am convins-o sã mai aşteptãm încã cinci minute. Când cele cinci minute au trecut colega nou-venitã a sãrit în picioare şi… dusã a fost. Noi am rãmas în aşteptare. La un moment dat, uşa s-a deschis brusc şi noi, crezând cã, în sfârşit, a venit profesorul, ne-am ridicat sã-l salutãm. ˝Periuţilor˝- ne-a apostrofat noua noastrã colegã, trântind uşa în urma ei. Ce o fi fost în capul ei? Probabil un displaced-point time pattern. Abordarea sociologicã a utilizãrii timpului relevã unele lucruri foarte interesante. Din aceastã perspective, E. P. Thomson (1965) a descries douã tipuri de timp: ˝ timpul mãsurat dupã activitãţi˝ şi ˝ timpul mãsurat dupã ceas˝ (task˝ and- ˝clock˝-oriented notation of time˝). Timpul mãsurat în funcţie de activitãţi este specific epocii preindustriale, fiind – dupã autorul citat – mai apropiat de om ca înţelegere ( humanely comprehensible). La noi, în zonele rurale se vorbeşte şi azi de ˝lucru cu ziua˝, de ˝zi-luminã˝ sau de ˝zi-muncã˝, fãrã a se preciza dacã este vorba de 8, 10 sau 12 ore. Timpul mãsurat cu ceasul presupune o dihotomie clarã între muncã şi timpul liber. Este definitoriu pentru revoluţia industrial; înseamnã bani! Dar – aşa cum remarca N. Paoluccii în lucrarea Tempi moderni (1993) -, nu poţi sã schimbi în întregime timpul în bani˝ (apud J. Gershuny şi O. Sullivan, 1998, 71).
În studiile sociologice consacrate ˝bugetelor de timp˝ se face distincţie între ˝ timpul ştiinţific˝ (determinat matematic) şi ˝timpul social˝, care implicã anumite trãiri emoţionale, positive sau negative.
Probleme recapitulative
Care este sistemul conceptual al kinezicii?
Descrieţi mişcarea ochilor spre dreapta şi gura deschisã folosind sistemul de pictograme propus de Ray L.Birdwhistell.
Ce semnificaţie au cele patru tipuri de distanţe stabilite de Edward T.Hall?
În ce cazuri zâmbetul este o obligaţie profesionalã?
Zâmbesc mai mult femeile decât bãrbaţii? De ce?
Care sunt funcţiile hainelor?
Arãtaţi cum funcţioneazã simbolismul culorilor hainelor pe care le purtãm.
În ce constã ˝paradoxul modei˝?
Descrieţi stilul dv. de a strânge mâna persoanelor cunoscute cu care vã întâlniţi.
Ce relaţie existã între statusul social şi atingeri (contact cutanat)?
Prin ce se caracterizeazã feţele neotenice?
Ce caracteristici ale vocii intervin în comunicarea nonverbalã?
Arãtaţi cum influenţeazã mirosul spaţiul de interacţiune al persoanelor?
Care este deosebirea dintre timpul monocronic şi timpul policronic?

Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina (2005). Comunicarea nonverbalã: gesturile şi postura. Bucureşti: Editura comunicare.ro, pp.13-95.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one